Se confesase părintelui Bergamaschi, care-i dădea şi el ghes ca să aibă material antimasonic.

— Uită-te la cartea asta, îi spusese iezuitul. Este La France juive, a lui Eduard Drumont. Sute de pagini. Iată unul care, evident, ştie mai multe decât tine despre asta.

Simonini răsfoise într-o doară volumul: — Păi sunt aceleaşi lucruri pe care le scrisese bătrânul Gougenot, cu mai bine de cinsprezece ani în urmă!

— Ei, şi? Cartea asta s-a vândut ca pâinea caldă, se vede că cititorii ei nu-l ştiau pe Gougenot. Iar tu crezi că cititorul tău l-a şi citit pe Drumont? Nu eşti tu maestrul reciclării? Du-te şi adulmecă ce se spune sau se face în mediul acela.

Fusese uşor să intre în legătură cu Drumont. În salonul Adam, Simonini intrase în graţiile lui Alphonse Daudet, care-l invitase la seratele ce se desfăşurau în casa lui din Champrosay, unde, primiţi cu graţie de Julia Daudet, veneau personaje ca fraţii Goncourt, Pierre Loti, Emile Zola, Frederic Mistral şi, desigur, Drumont, care începea să devină faimos după publicarea cărţii La France juive. Iar în anii următori Simonini luase obiceiul să-l frecventeze, mai întâi la Ligue Antisemitique pe care o întemeiase, apoi la redacţia ziarului său, La libre parole.

Drumont avea o coamă leonină şi o barbă neagră stufoasă, nasul coroiat şi ochii aprinşi, încât ai fi putut să zici (ţinând cont de iconografia curentă) că-i un profet ebraic: şi antiiudaismul lui chiar avea ceva profetic, mesianic, de parcă Atotputernicul i-ar fi dat anume sarcina de a distruge poporul ales. Simonini era fascinat de înverşunarea antiiudaică a lui Drumont. El îi ura pe evrei, cum să spunem? din iubire, prin elecţiune, din devotament, printr-un impuls care-l înlocuia pe cel sexual. Drumont nu era un antisemit filosofic şi politic precum Toussenel, nici teologic precum Gougenot, era un antisemit erotic.

Era de-ajuns să-l auzi vorbind, în lungile şi oţioasele întruniri din redacţie.

— Am scris de bunăvoie prefaţa la cartea abatelui Desportes despre taina sângelui la evrei. Şi nu-i vorba doar de nişte practici medievale. Chiar şi azi divinele matroane evreice care ţin salon pun sânge de copii creştini în dulciurile pe care le oferă invitaţilor lor.

Şi apoi: — Semitul e mercantil, lacom, intrigant, subtil, viclean, pe când noi, arienii, suntem entuziaşti, eroici, plini de cavalerism, dezinteresaţi, franci, încrezători până la ingenuitate. Semitul e terestru, nu vede nimic dincolo de viaţa prezentă, aţi găsit vreodată în Biblie menţiuni la viaţa de dincolo? Arianul e cuprins permanent de patima pentru transcendentă, e fiul idealului. Dumnezeul creştin stă în înaltul cerurilor, cel ebraic apare câteodată pe un munte, uneori într-un mic rug, niciodată în înălţimi. Semitul e negustor, arianul e agricultor, poet, călugăr şi mai cu seamă soldat, deoarece sfidează moartea. Semitul n-are capacitate creatoare, aţi văzut vreodată muzicieni, pictori, poeţi evrei, aţi văzut vreodată vreun evreu care să fi făcut descoperiri ştiinţifice? Arianul e inventator, semitul îi exploatează invenţiile.

Recita ceea ce scrisese Wagner: „E imposibil să-ţi închipui că un personaj al antichităţii sau al timpurilor moderne, erou sau amoroso, ar fi întruchipat de un evreu fără să fii involuntar izbit de cât ridicol există într-o reprezentare de acest fel. Lucrul care ne repugnă cel mai mult este accentul aparte ce caracterizează vorbirea evreilor. Urechile noastre sunt frapate într-un fel aparte de sunetele acute, şuierătoare, stridente ale acestui idiom. E firesc ca ariditatea firii ebraice care ne e atât de antipatică să-şi găsească expresia cea mai înaltă în cântare, care-i cea mai vie, cea mai autentică manifestare a sentimentului individual. Evreului i s-ar putea recunoaşte aptitudini artistice pentru orice altă artă mai degrabă decât pentru cea a cântului, care pare să-i fie negată de natura însăşi.”

— Şi atunci, întrebase careva, cum se explică faptul că au acaparat teatrul muzical? Rossini, Mayerbeer, Mendelssohn sau Giuditta Pasta, toţi sunt evrei...

— Poate pentru că nu-i adevărat că muzica e o artă superioară, sugera un altul. Nu spunea filosoful ăla german că e inferioară picturii şi literaturii, pentru că-l deranjează pe cel ce nu vrea s-o asculte? Dacă cineva cântă lângă tine o melodie care nu-ţi place, eşti obligat s-o asculţi, ca şi cum cineva ar scoate din buzunar o batistă parfumată cu o esenţă care te dezgustă. Gloria ariană este literatura, aflată acum în criză. Muzica însă, artă senzitivă pentru ramoliţi şi bolnavi, triumfă. După crocodil, evreul e cel mai meloman dintre toate animalele, toţi evreii sunt muzicieni. Pianişti, violonişti, viloncelişti, toţi sunt evrei.

— Da, însă numai dacă-s executanţi, paraziţi ai marilor compozitori, replica Drumont. I-aţi citat pe Mayerbeer şi pe Mendelssohn, muzicieni de rangul doi, însă Delibes şi Offenbach nu sunt evrei.

Începuse o mare dispută, dacă evreii erau străini de muzică sau dacă muzica era o artă evreiască prin excelenţă, însă părerile nu concordau.

Pe când se proiecta Tour Eiffel, ca să nu mai spunem despre momentul când a fost terminat, la liga antisemită furia sporise la maximum: era opera unui evreu german, răspunsul ebraic la Sacre-Coeur. Zicea de Biez, poate cel mai bătăios antisemit al grupului, care-şi făcea demonstraţia despre inferioritatea ebraică să pornească de la faptul că ei scriau pe dos faţă de lumea obişnuită: — Însăşi forma acestui fabricat babilonian demonstrează că creierul lor nu-i făcut ca al nostru...

Se trecea apoi la alcoolism, plaga franceză a epocii. În anii aceia se spunea că la Paris se consumau 141000 de hectolitri!

— Alcoolul, zicea cineva, e răspândit de evrei şi de masonerie, care şi-au perfecţionat otrava tradiţională, aqua tofana. Acum produc o substanţă toxică ce pare apă şi conţine opiu şi cantaridă. Produce lâncezeală sau idiotism şi apoi duce la moarte. Este pusă în băuturile alcoolice şi duce la sinucidere.

— Iar pornografia? Toussenel (câteodată şi socialiştii pot să spună adevărul) a scris că porcul este emblema iudeului care nu se ruşinează să se tăvălească în josnicie şi infamie. Pe de altă parte, Talmudul spune că e semn bun să visezi excremente. Toate publicaţiile obscene sunt editate de evrei. Duceţi-vă în rue du Croissant, piaţa aceea de jurnale pornografice. E o prăvălioară (de evrei) unde sunt, una după alta, scene de desfrâu, călugări ce