colegii noştri din sală, Midori a mai stat o vreme fără să spună un cuvânt, apoi şi-a scos un Marlboro din buzunarul jachetei, a băgat ţigara în gură şi mi-a întins chibriturile. I-am aprins ţigara. Midori şi-a ţuguiat buzele şi mi-a suflat tot fumul în faţă.

  — Îţi place coafura mea?

  — E grozavă!

  — Cât de grozavă?

  — Capabilă să răstoarne copacii din toate pădurile lumii, am zis eu.

  — Chiar aşa crezi?

  — Da, chiar aşa.

  A rămas o vreme cu privirile aţintite pe mine, apoi mi-a întins mâna dreaptă. I-am strâns-o cu putere. Midori a răsuflat uşurată, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Părea chiar mai uşurată decât mine. A scuturat scrumul pe jos şi s-a ridicat în picioare.

  — Hai să mâncăm! Mor de foame, spuse ea.

  — Unde ai vrea să mergem? am întrebat.

  — La restaurantul magazinului Takashimaya din Nihonbashi.

  — De ce tocmai acolo?

  — Din când în când am chef să merg acolo.

  Am luat metroul până la staţia Nihonbashi. Pentru că plouase toată ziua, localul era aproape gol. Mirosea parcă a ploaie şi în magazin, iar vânzătorii păreau dezorientaţi. Am intrat într-un local mic de la subsol şi după ce am cercetat cu atenţie mostrele de plastic din vitrină, am comandat, fiecare, câte un meniu la cutie30. Deşi era ora prânzului, puteai să numeri clienţii pe degete.

  — O, Doamne, de când n-am mai mâncat într-un restaurant elegant! am exclamat eu, în timp ce beam ceaiul verde din ceşcuţa albă de porţelan, pe care numai într-un asemenea restaurant o poţi găsi.

  — Îmi plac grozav asemenea ieşiri, spuse Midori. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar am senzaţia că fac ceva deosebit. Cred că-mi amintesc de copilărie, când îmi doream să ajung mai des în asemenea localuri, dar părinţii mei nu mă prea scoteau în lume.

  — Eu nu mă pot plânge. Mamei îi plăcea la nebunie să intre în asemenea magazine.

  — Norocosule!

  — Da de unde! Eu nu mă prăpădesc după magazine universale.

  — Vreau să spun că ai fost norocos că le păsa de tine şi că te scoteau în lume.

  — Am fost singur la părinţi.

  — Când eram mică, visam să pot mânca ce-mi place, de una singură, în restaurantele din magazine universale. Visam şi eu, ce vrei? Dacă stau şi mă gândesc bine, nu e nimic amuzant în a mânca într-un asemenea local, de unul singur. Mâncarea nu e grozavă, de obicei e aglomerat, atmosfera e îmbâcsită şi e multă gălăgie. Cu toate acestea, mai vin din când în când.

  — Am fost tare trist în aceste două luni, am zis eu.

  — Da, ştiu. Mi-ai scris, spuse Midori, cu voce monotonă. Acum hai să mâncăm! Nu mă pot gândi la altceva.

  Am mâncat toate bunătăţile din compartimentele cutiei în formă de semilună, am băut supa şi apoi ceaiul. După ce şi-a terminat ţigara, Midori s-a ridicat brusc şi şi-a luat umbrela, fără o vorbă. M-am ridicat şi eu şi mi-am luat umbrela.

  — Unde vrei să mergi acum? am întrebat-o.

  — Dacă am venit să mâncăm la un restaurant dintr-un magazin universal, următorul popas este acoperişul, normal.

  Deoarece ploua, nu mai era nimeni acolo sus. Magazinele cu alimente pentru animale şi casa de bilete pentru maşinuţe erau închise. Am desfăcut umbrelele şi ne-am plimbat printre căluţii de lemn uzi de ploaie, printre scaunele şi tarabele din grădina de pe acoperiş. Nu-mi venea să cred că există în inima oraşului Tokyo un loc atât de pustiu. Midori mi-a spus că vrea să se uite prin telescop, aşa că am introdus o monedă şi i-am ţinut umbrela deasupra capului.

  Într-un capăt al acoperişului se afla un colţişor acoperit, în care erau maşinuţe pentru copii. Ne-am aşezat pe un podium ca să privim ploaia.

  — Hai, vorbeşte, spuse Midori. Ştiu că vrei să-mi spui ceva.

  — Nu vreau să mă scuz, dar am fost cu-adevărat deprimat atunci şi creierii îmi erau parcă înceţoşaţi. Nu eram capabil să observ nimic. Am înţeles că, de fapt, tu erai cea care mă ţinea la suprafaţă abia după ce nu ne-am mai văzut. În clipa în care te-am pierdut, nu am mai fost capabil să mă adun, s-a năruit totul.

  — Poţi să-ţi imaginezi cam cât de tristă şi de singură m-am simţit fără tine în aceste două luni?

  Nu eram pregătit pentru o asemenea declaraţie.

  — Nu, am zis. Nici nu m-am putut gândi la aşa ceva. Am crezut că eşti pur şi simplu supărată pe mine şi nu vrei să mă vezi.

  — Cum poţi fi atât de prost? Bineînţeles că voiam să te văd! Ţi-am spus doar că te plac! Şi când îmi place cineva, apoi chiar aşa e. Nu-mi schimb sentimentele de la o zi la alta. Nici măcar atâta lucru nu ai înţeles?

  — Aăă, ba da, însă…

  — Vezi, de aceea am fost supărată pe tine. Îmi venea să-ţi dau o sută de şuturi în fund. Adică, nu ne văzusem o grămadă de vreme şi când ne-am întâlnit, erai cu gândurile doar la fata aia a ta şi nici măcar nu te-ai uitat la mine. Cum să nu mă fi supărat? În afară de asta, m-am gândit că poate ar fi bine pentru mine să nu ne vedem un timp ca să-mi clarific o serie de lucruri.

  — Adică?

  — Relaţia dintre noi, normal. Ajunsesem să-mi facă mai multă plăcere să fiu cu tine decât cu el. Nu ţi se pare ciudat… şi dificil? Bineînţeles că îmi este încă drag. E adevărat că e puţin cam egoist, îngust la minte şi un pic cam fascist, dar are o seamă de calităţi şi oricum e primul băiat cu care am avut o relaţie serioasă. Totuşi, tu însemni ceva cu totul special pentru mine. Când