– E în regulă, draga mea, du-te la culcare.

Apoi continuă cu un șuvoi proaspăt de indignare în vocea-i tremurătoare.

– Cred că ar fi cazul să plecați, îmi speriați fiica.

Bărbatul nu spuse nimic.

– Asta dacă nu cumva credeți că fiica mea de patru ani este o femeie periculoasă?

El tuși, apoi se auzi cum pune pistolul la loc.

– Nu, madame. Vă rog să ne contactați dacă vedeți sau auziți ceva suspect.

– Desigur.

Pașii se retraseră și, în timp ce ușa din față se deschidea și se închidea la loc, Nancy respiră încet și adânc. Îi plutea o frază prin minte. Sufletele pereche nu sunt atât de rare pe cât obișnuiam să cred. Zâmbi. Își aminti și de bucuria speranței pe care o simțise citind acele cuvinte sub veranda mamei sale, printre liniile subțiri de lumină.

Femeia vorbi de sus, pe un ton clar și conversațional.

– Sper că nu ai murit de frică acolo. Poate ar trebui să mai aștepți un pic până urci, în caz că se întorc. Eu o să pregătesc cina. Numele meu e Celeste, apropo.

Ce nume frumos, se gândi Nancy, apoi căzu într-un somn agitat.

*

Nici nu-și dădu seama că adormise până nu o trezi scârțâitul trapei. Ridică radioul – nenorocirea cântărea în continuare o tonă – și urcă în bucătărie. Picioarele îi înțepeniseră și tremurau.

Masa era pregătită pentru două persoane. Nancy se așeză cu foarte mare grijă și se uită la Celeste cum pune tocană în castroanele de porțelan alb. Se așeză și ea apoi și începu să taie pâinea proaspătă. Lui Nancy îi lăsa gura apă.

– Vă rog, serviți, madame.

Nu fu nevoie să-i spună de două ori. Mâncarea era delicioasă, pui și sos, morcovi și ceapă albă, pâinea ușoară și pufoasă. Raiul pe pământ. Pur și simplu raiul pe pământ.

– Deci, sunteți o femeie foarte periculoasă? spuse Celeste, începând și ea să cineze într-un ritm mai molcom. Lăsați, de fapt, e mai bine să nu știu. Sper doar că loviți la fel de bine cum se pare că o încasați.

Nancy dădu din cap, mestecând în continuare, apoi înghiți cu bucurie.

– Unde este soțul dumneavoastră?

– Sunt văduvă, răspunse Celeste. Soțul meu, Guy, a fost ucis în timpul invaziei.

– Îmi pare rău.

Celeste nu răspunse imediat și clinchetul lingurilor prin castroanele de porțelan era singurul sunet din cameră.

– Mă descurc. Mi-e foarte greu să păstrez ferma. Dar trebuie. Pentru copii.

Dușumeaua scărilor scârțâi și Nancy se întoarse roată, se gândi, preț de o clipă sinistră, că toată chestia asta, primirea călduroasă, mâncarea, erau doar o farsă cruntă și Gestapoul era încă în casă. Era fetița care întrerupsese percheziția inițială a nemților. Era slabă ca o trestie și avea părul lung și negru aproape până la brâu. Avea o cămașă de noapte albastru-deschis și ducea cu ea un ursuleț pe care îl legăna într-o mână.

– Maman?

– Du-te la culcare imediat, Maria!

Fetița se îmbufnă.

– Dar mi-e foame și nu mi-e somn!

Celeste ridică mâna.

– Ai mâncat deja. Somn. Acum.

Maria își trânti ursulețul, care căzu pe scări, după care tropăi supărată în sus pe trepte. Deasupra se trânti o ușă.

Celeste se duse și ridică jucăria, o scutură de praf și o așeză pe balansoarul de lângă foc. Nancy și-o imagina pe fetiță coborând tiptil în zori, ușor vinovată, și simțindu-se foarte ușurată când avea să vadă că ursulețul nu stătuse inconfortabil peste noapte.

– O femeie foarte periculoasă, spuse Nancy zâmbind.

Celeste se întoarse pe scaunul ei și luă lingura din nou.

– Sper, sper să rămână aprigă. E greu să crești un copil de una singură. Ea mă crede un tiran, dar eu doar încerc să supraviețuiesc.

Nancy văzu o imagine cu mama ei, o imagine bine cunoscută, când se întorcea dinspre cămara din bucătărie când Nancy ajungea acasă de la școală. Trântea ușa, aruncându-și haina pe jos și țipa la ea. Pentru prima dată, însă, remarcă cât de goală părea cămara și cât de purtate și decolorate erau hainele mamei.

Simți cum i se pune un nod în gât.

– Ești o mamă bună.

Celeste dădu din cap și acceptă complimentul ca pe ceva ce i se cuvenea.

– Ați terminat? Dați-mi rochia să