Capitolul 59

Bandajele noi de pe coapse rezistaseră cam douăzeci și cinci de kilometri, dar când drumul începuse să urce, se răsuciseră și se suflecaseră, lăsând carnea expusă din nou. Cele din jurul gleznei mai rezistaseră încă zece. Un. Doi. Un. Doi. Împingea când cu un picior, când cu altul, înaintând greoi de-a lungul drumului de țară umbrit de stejari. Aerul era răcoros, dar pădurea era nefiresc de tăcută, rămasă fără cântecul păsărilor și fără nici o adiere de vânt care să facă frunzele să tremure și să foșnească. Nancy nu auzea decât propria respirație.

Era prea abrupt. Dacă drumul ar fi fost drept, ar fi putut intra într-un ritm. Atunci poate că durerea i-ar mai fi trecut odată cu repetiția regulată, dar drumul denivelat și abrupt făcea asta imposibil. Fiecare ciclu ar roții era un nou chin. Chingile radioului îi intrau în umeri, iar pielea de pe spate, de care cutia stătea lipită, i se rosese până la sânge. Și mai avea de parcurs Dumnezeu știe câți kilometri, aproape toți la deal.

Gândurile îi veneau în cicluri scurte și străfulgerări. Henri citind ziarul de dimineață înainte să înceapă războiul, lăsând jos ceașca de cafea. Momentul în care, sub lumina difuză a lunii, Antoine se împușcase în cap. Secretara de la sediul Forțelor Franceze Libere. Böhm cu mâna pe fața lui însângerată. Un. Doi. Unu... Doi... Știa că se apropie un nod de cale ferată, punctul în care linia aceea se întâlnea cu unul dintre drumurile de fier. Aveau să fie patrule. Putea să ocolească iar peste vreo doi kilometri sau cam așa ceva, dar cât timp era pe drumul ăsta, era vulnerabilă.

Aerul devenea tot mai cald acum, chiar și sub umbra copacilor. Ieși pe drumul principal și panta se mai înclină un pic. Sângele îi curgea de pe coapse ca niște râulețe de sudoare către interiorul piciorului. Se uită în sus. Soarele trecuse de amiază, iar ea plecase de la fermă la răsărit, deci erau cam – cât să fi fost? – șapte ore de mers? Păreau între cinci minute și o eternitate.

Auzi în spatele ei uruitul unui motor pe benzină. La naiba! Asta însemna nemți.

Își șterse sudoarea din ochi și se uită în stânga și-n dreapta. Malurile se ridicau abrupt în ambele părți, iar șanțul de pe marginea drumului nu era foarte adânc și era plin de bălării. Trebuia să meargă în continuare și să spere că cine venea în spatele ei nu căuta o femeie cu o servietă legată de spate. Dar trebuia să pară comună, doar o femeie care merge câțiva kilometri, în drum spre următorul sat. Capul sus, Nancy. Ține umerii drepți, Nancy. Zâmbește. Arată de parcă te distrezi. Durerea tremura prin ea. Zgomotul motorului se intensifică, și erau lângă ea, o depășeau, o sclipire de verde-închis, pânză, roți imense, un nor de praf ridicat de roți. Ea continuă să se uite în față, capul sus.

Unu. Două. Trei camioane. Nici măcar nu încetiniră, doar se dădură un pic într-o parte să n-o dea jos de pe drum. Ultimul era plin de trupe germane, cu căștile lor gri și tunicile verzi, înghesuiți pe niște bănci așezate față în față. Soldatul din spate, de pe partea dreaptă, un băiat foarte tânăr, îi zâmbi și flutură din mână, un salut mic și intim. Ea îi zâmbi înapoi și continuă să zâmbească până dispărură din raza ei după următoarea curbă.

Poteca ce pornea din drumul principal era accidentată, în unele locuri era doar pământ, în altele pietriș, ocazional bălți de nămol. Urca și cobora, urca și cobora. Bicicleta se clătina și sărea peste toate gropile săpate de ploile de vară și șanțurile brăzdate de căruțele cu cai. Lumina zilei începea să se ducă, și-apoi era doar o chestiune de timp. O cotitură pe drumeagul dintre câmpuri, o coborâre mai abruptă decât cele obișnuite, spre un pârâu larg și nu foarte adânc și o creangă ruptă de furtunile de vară și care nu fusese dată la o parte din drum.

Roata din față se agăță și Nancy zbură în față peste ghidon. Pentru o clipă zbură în față și pe o parte și fu prea înceată ca să facă ceva să se salveze. Ateriză tare pe o parte și i se tăie respirația.

O secundă sau două își pierdu cunoștința; era greu de zis, având în vedere că mintea ei era un soi de vid alb, mort, de câteva ore încoace. Era liniște aici, întinsă pe pământ. De-abia auzea pârâul la o sută de metri distanță, în vale, și pământul era rece, vântul în sfârșit stârnea frunzele foarte blând, ca o mână prin apă.

– Nancy.

Ia uite-l. Fusese plecat? Se bucura că ajunsese acasă.

– Nancy.

Evident, se întorsese ieri după-amiază, mai devreme decât se așteptase, iar el râsese de ea, de felul în care se aruncase în brațele lui și își înfășurase picioarele în jurul mijlocului lui. Nu mai ajunseseră la etaj, făcuseră dragoste pe canapeaua cochetă din living, nici măcar nu se dezbrăcaseră, atât de imediată și de absolută era urgența.

– Nancy, draga mea.

Și apoi unde plecaseră? La Hotel du Louvre et Paix, desigur, lângă port, unde