puteau să cineze pe terasă și să se uite la vapoarele care veneau și plecau în timp ce se întuneca, la pescarii care duceau coșuri cu raci direct în bucătărie, unde bucătarii așteptau să-i prepare. Cina lui Henri și a lui Nancy. Dansaseră? A, da, Metropole! Barmanul de acolo chiar înțelegea că prepararea unui cocktail era o artă. Nancy nu putuse să se abțină să nu râdă când îl văzuse atât de serios, dar, vai, ce băuturi știa să prepare și mereu aveau cele mai bune trupe. Nancy o văzuse odată pe Rita Hayworth acolo și pe Maurice Chevalier de două ori.

– Ascultă-mă, Nancy.

Înapoi acasă, motorul mașinii sport favorite a lui Henri torcea în sus pe deal, iar el era cu o mână mereu pe volan, indiferent cât de mult băuse. Îi plăcea atât de mult să se uite la un bărbat cum conduce. Și-apoi să facă dragoste din nou. În pat de data asta și să adoarmă în brațele lui sub cearșafurile albe și răcoroase.

– Nancy, trebuie să te trezești.

Deschise ochii pe jumătate. El stătea între ea și ușile de terasă care dădeau spre balcon; dantela perdelei flutura în valuri în spatele lui. Ciudat, Nancy nu putea să simtă briza. Cât de frumos era, Henri al ei! Cât de bun era cu ea!

– Nu vreau, Henri, dragul meu, nu mă obliga, spuse ea.

El continua să se uite la ea. Era trist? Cum putea să fie trist într-o zi atât de frumoasă?

– Deschide ochii, Nancy.

– Eu...

Ochii lui erau în continuare blânzi, dar vocea lui devenise mai fermă.

– Vorbesc serios, Nancy. Deschide ochii.

Așa făcu. Marsilia dispăruse. Henri dispăruse. Stătea în întuneric întinsă pe o cărare, în Auvergne, cu un radio legat de spate, cu sânge uscat între picioare, o dureau mușchii, avea coastele învinețite ca naiba, era însetată rău. Și acum cineva plângea în hohote, un sunet oribil care-ți sfâșia sufletul. Ascultă uimită, un minut întreg înainte să-și dea seama că era al ei.

Henri, am dat-o în bară. Am stricat totul, îmi pare rău. Am fost proastă. Am vrut doar... n-am știut. Copacii și pământul și cerul întunecat nu spuneau nimic. Ce lucruri am văzut, Henri! Ce lucruri am făcut. Am omorât oameni, au murit oameni din cauza mea. Fata aia, Iisuse, ce am devenit? Rahat, germanii au omorât copii din cauza mea.

Într-un final, plânsul se opri. Nimic nu se schimbase. Ea era în continuare acolo, în Franța ocupată. Morții erau tot morți și viii o așteptau.

Se ridică în genunchi, apoi, în picioare, nesigură sub greutatea radioului și își luă bicicleta.

Fournier dădu drumul unui val de obscenități înfricoșate când o văzu. Străjerii care erau la o sută de metri mai la vale încercară s-o ajute, dar li se spusese să se ducă dracului, așa că se mulțumiseră să meargă pe lângă ea, până când ea ajunse la bucătăria și cazărmile pe care le instalaseră într-o fermă abandonată, la un kilometru de hambarul în care îi lăsase, iar ei o păstoreau pe drum și se asigurau că nu nimerea în vreuna din capcanele pe care le ascunseseră pe drum.

O clipă păru că o să meargă în continuare și o să treacă de tabără, de parcă uitase cum să se oprească, dar Tardivat apucă ghidonul bicicletei și o ținu. Ea se uită la el cu ochii șterși și confuzi.

– S-o ajute cineva, pentru Dumnezeu! strigă el.

Fournier alergă până la ei și încercă s-o ridice de pe șa, dar ea îl împinse la o parte. Îl împinse fără vlagă, dar el se dădu un pas în spate, cu brațele deschise în timp ce ea se dădea jos. Rochia ei era ruptă, murdară și brăzdată de sânge.

Denden ridică cu grijă radioul de pe umerii ei și îi lăsă brațele să cadă libere. Apoi ea se prăbuși. Fournier o prinse și o duse cu grijă, ca un mire, spre fermă, strigând peste umăr după un medic.

Capitolul 60

– Nancy, trezește-te!

Nu era vocea lui Henri. Așa își dădu seama că nu murise. Mai era și durerea.

– Denden?

– Da, iubire, eu sunt. Cum ești? Poți să te miști?

Deschise ochii și se ridică cu grijă în coate. Durerea era diferită. Surdă. Mai degrabă pulsa. Nu mai agoniza. Își dădu seama că purta o cămașă subțire de bumbac. Era destul de curată. Coapsele și gleznele le avea bandajate și era întinsă pe un strat gros de pături într-un pat de lemn, într-o cămăruță pătrată. Podele de lemn, fără geamuri la ferestre. Soarele strălucitor și Denden care stătea pe un taburet cu trei picioare la capul ei.

– Bine. Ești vie, spuse Denden, oftând profund ușurat. Am crezut că o să intri într-o comă foarte pitorească și va trebui să te îngropăm aici. Deja începusem să lucrez la un elogiu emoționant.

Ea zâmbi.

– De cât timp sunt inconștientă?