Canadianul, care nădăjduia să-şi ducă planurile la îndeplinire în Golful Mexicului, fie coborînd pe uscat, fie acostînd pe una din numeroasele nave care trec de la o insulă la alta, fu dezamăgit. Dacă ar fi izbutit să pună mîna pe luntre, fără ştirea căpitanului, n-ar fi fost mare lucru să fugim, dar în largul oceanului nici vorbă nu putea fi de o asemenea ispravă.

Ned Land, Conseil şi cu mine am avut o lungă discuţie în privinţa asta. Eram prizonieri de şase luni. Străbătuserăm şaptesprezece mii de leghe şi, după cum spunea canadianul, călătoria noastră putea să ţină încă mult şi bine. De aceea Ned Land îmi ceru un lucru la care nu mă aşteptam; să-l întreb hotărît pe căpitanul Nemo dacă avea de gînd să ne ţină pentru totdeauna pe bordul lui Nautilus. O asemenea încercare nu-mi plăcea deloc. Eram convins că n-ar fi dus la nici un rezultat. Nu trebuia să ne bizuim pe comandantul lui Nautilus, ci numai pe noi înşine. Dealtfel, de cîtăva vreme, căpitanul Nemo devenise mai mohorît, mai retras şi mai puţin prietenos. Mi se părea că mă ocoleşte şi îl întîlneam rareori. La începutul călătoriei îmi vorbea cu plăcere despre minunile submarine; acum însă mă lăsa cu studiile mele şi nu mai dădea prin salon.

Ce se întîmplase cu el? Din ce pricină se schimbase? Eu nu eram vinovat cu nimic. Îl stînjenea prezenţa noastră pe bord ? Orice ar fi fost, era de necrezut că ne va reda libertatea. Îl rugai deci pe Ned să-mi dea răgaz să chibzuiesc înainte de a-i vorbi căpitanului. Dacă încercarea mea n-ar fi dus la nimic bun, ea îi putea trezi bănuielile, înrăutăţindu-ne astfel situaţia şi ducînd de rîpă planurile canadianului. Adăugai că în nici un caz nu-i putem cere lui Nemo să ne dea drumul sub motiv că sănătatea noastră ar avea de suferit. În afară de zilele grele pe care le petrecusem la Polul Sud, toţi trei eram cît se poate de zdraveni. Hrana sănătoasă, aerul curat, viaţa regulată, temperatura uniformă ne fereau de boli. Un astfel de trai era foarte potrivit pentru un om căruia nu-i părea rău după viaţa de pe uscat, cum era căpitanul Nemo, care se simţea la el acasă şi umbla unde voia, urmărindu-şi ţinta pe căi misterioase pentru alţii, dar cunoscute de el. Noi însă ne simţeam legaţi de omenire. Eu, unul, de pildă, n-aş fi vrut deloc să-mi îngrop studiile atît de interesante şi de noi, pe care le făcusem. Puteam acum să scriu adevărata carte despre mare şi voiam ca ea să vadă lumina tiparului cît mai curînd.

La 20 aprilie, pluteam la o adîncime mijlocie de o mie cinci sute de metri. Pămîntul cel mai apropiat de noi era arhipelagul Lucayelor presărat ca o grămadă de pietriş în mijlocul apelor. Acolo se înălţau stînci submarine, ziduri drepte făcute din blocuri colţuroase, puse ca nişte temelii largi. Între ele se adînceau gropi întunecate, pe care razele noastre electrice nu le puteau lumina pînă la fund. Stîncile erau învăluite în ierburi mari, laminarii uriaşe, fucuşi nesfîrşiţi, ca nişte adevărate spaliere de hidrofite dintr-o lume de titani.

De la plantele uriaşe despre care tocmai discutam cu Conseil şi cu Ned, veni vorba pe nesimţite despre animalele gigantice care trăiesc în mări şi oceane. Unele bineînţeles că n-au alt rost decît să le hrănească pe celelalte. Cu toate acestea, prin fereastra lui Nautilus, care părea nemişcat, nu vedeam prin filamentele plantelor decît principalii articulaţi ai brahiurilor, lambrii cu labe lungi, crabi vineţi şi clioşi, care vieţuiesc numai în apele Antilelor.

Era aproape ora unsprezece cînd Ned Land îmi atrase atenţia că ierburile sînt mişcate cu putere de o vietate nevăzută.

— Ei bine, spusei eu, printre ierburi trebuie să fie văgăuni pline de caracatiţe şi nu m-aş mira dacă am vedea vreo cîţiva monştri dintr-ăştia.

— Cum adică ? întrebă Conseil. Sînt pe aici calmari, simpli calmari din clasa cefalopodelor?

— Nu-i vorba de calmari. Îi răspunsei eu, ci de caracatiţe mari. Dar mi se pare că Ned s-a înşelat, fiindcă nu văd nimic.

— Mi-ar părea rău să fie aşa, spuse Conseil. Tare aş vrea să văd de aproape o caracatiţă mare, despre care am auzit atîtea şi care poate tîrî corăbii la fund. Lighioanele astea mi se pare că se numesc krak...

— Numai craque{21} e de ajuns, rîse canadianul.

— Kraken, îşi isprăvi vorba Conseil, fără să ia în seamă gluma tovarăşului său.

— N-o să cred niciodată că există asemenea animale! spuse Ned Land.

— De ce nu? răspunse Conseil. În narval cum am crezut?

— Ne-am înşelat, Conseil.

— Nici vorbă. Dar poate că alţii mai cred încă şi acum.

— Tot ce se poate, îi răspunsei eu lui Conseil, dar în ceea ce mă priveşte sînt hotărît să nu admit existenţa monştrilor acestora decît atunci cînd am să-i disec cu propria mea mînă.

— Aşadar, întrebă Conseil, domnul nu crede că există caracatiţe uriaşe?

— Dar cine dracu’ a văzut vreodată? se miră canadianul.

— Multă lume, prietene Ned.

— Or fi fost savanţi, nu pescari!

— Ba, să mă ierţi, Ned, şi pescari, şi savanţi!

— Eu, care vă vorbesc, spuse Conseil cu aerul cel mai serios din lume, îmi amintesc cum nu se poate mai bine că am văzut o corabie trasă la fund de braţele unui cefalopod.

— Ai văzut tu asta? întrebă canadianul.

— Da, Ned.

— Cu ochii tăi?

— Cu ochii mei.

— Şi unde, mă rog?

— La Saint-Malo, răspunse calm Conseil.

— În port? întrebă batjocoritor Ned Land.

— Nu, într-o biserică, răspunse Conseil.

— Într-o biserică! strigă canadianul.

— Da, Ned, caracatiţa de care vorbesc era zugrăvită pe un tablou!

— Straşnic! făcu Ned, izbucnind în rîs. Domnul Conseil mă ia în balon!

— De fapt, are dreptate, mă amestecai eu. Am auzit de tabloul acela; dar subiectul lui e luat dintr-o legendă şi ştiţi cît preţ au legendele pentru ştiinţele naturii! Dealtfel, cînd e vorba de monştri, imaginaţia nu cere altceva decît s-o laşi în voie. Nu numai că s-a spus despre caracatiţele astea cum că ar putea trage corăbiile la fund,