dar un oarecare Olaűs Magnus vorbeşte despre un cefalopod lung de o milă, care seamănă mai mult a insulă decît a animal. Se mai povesteşte că episcopul din Nitros a ţinut slujba religioasă pe un munte. Cînd şi-a isprăvit slujba, muntele a pornit din loc şi a intrat în mare; muntele era o caracatiţă.

— Şi asta-i tot? întrebă canadianul.

— Nu-i tot. Un alt episcop, Pontoppidan din Berghem, vorbeşte şi el despre o caracatiţă pe care putea să facă manevre un regiment de cavalerie!

— Îi ziceau bine, nu se încurcau episcopii de altădată! spuse canadianul.

— Nu numai ei, ci şi naturaliştii din vechime pomenesc de monştri cu o gură cît un golf şi care erau prea mari ca să încapă în Strîmtoarea Gibraltar.

— Asta-i bună! făcu Land.

— O fi oare ceva adevărat în toate poveştile astea ? întrebă Conseil.

— Absolut nimic, dragii mei, cel puţin din ceea ce trece dincolo de limitele adevărului ca să devină fabulă sau legendă. Totuşi, imaginaţia celor care au născocit legendele trebuia să pornească de la o fărîmă de adevăr. Şi nu se poate nega că există caracatiţe şi calmari uriaşi, dar care nu-i întrec în privinţa asta pe cetacei. Aristotel a constatat mărimea unui calmar de cinci coţi, adică de trei metri şi zece centimetri. Pescarii noştri întîlnesc şi ei mulţi care trec de un metru şi optzeci de centimetri. Muzeele din Triest şi Montpellier păstrează exponate lungi de doi metri; iar după socoteala naturaliştilor, o caracatiţă de şase picioare ar avea tentacule lungi de douăzeci şi şapte de picioare. Asta ajunge ca să se facă din ea un monstru nemaipomenit.

— Şi asemenea animale se pescuiesc şi în zilele noastre ? întrebă canadianul.

— Chiar dacă nu le pescuiesc, pescarii le văd uneori. Unul dintre prietenii mei, căpitanul Paul Bos din Le Havre, m-a încredinţat că întîlnise un asemenea monstru uriaş în mările Indiilor. Dar faptul cel mai uimitor şi care nu ne îngăduie să credem că ei nu există s-a petrecut abia acum cîţiva ani, în 1861.

— Ce s-a întîmplat atunci? întrebă Ned Land.

— În 1861, la est de Teneriffe, aproape la latitudinea la care ne găsim noi acum, echipajul vasului de război Alecton a zărit un calmar cît toate zilele, care înota pe lîngă vas. Comandantul Bouguer se apropie de animal şi îl atacă cu lovituri de cange, apoi trase cu puşca, dar fără să facă nici o ispravă, căci gloanţele şi căngile străbăteau cărnurile moi ca o piftie. După mai multe încercări neizbutite, echipajul reuşi să treacă un laţ în jurul moluştei. Laţul lunecă pînă la înotătoarele codale, unde se opri. Oamenii încercară să ridice monstrul pe bord, dar greutatea lui era atît de mare, încît coada s-a rupt în locul unde era trasă de frînghie şi, lipsindu-se de podoaba aceasta, monstrul dispăru în apă.

— În sfîrşit, iată un fapt! spuse Ned Land.

— Un fapt neîndoielnic, Ned. S-a şi propus ca această caracatiţă să fie numită «calmarul lui Bouguer».

— Şi ce lungime avea? întrebă canadianul.

— Nu avea cumva aproape şase metri? întrebă şi Conseil, care stătea la geam, cercetînd din nou pereţii colţuroşi ai falezei.

— Exact! am răspuns.

— Şi pe cap, continuă Conseil, nu avea o coroană cu opt tentacule care se mişcau în apă ca nişte şerpi?

— Întocmai.

— Iar ochii bulbucaţi nu erau foarte mari?

— Ba da, Conseil.

— Şi botul nu era ca un cioc de papagal, un cioc grozav?

— Chiar aşa, Conseil.

— Atunci, dacă nu-i cu supărare, iată calmarul lui Bouguer, sau, dacă nu-i el, iată cel puţin un frate de-al lui.

M-am uitat la Conseil. Ned Land se repezi la fereastră.

— Ce lighioană îngrozitoare! strigă el.

Privii şi eu şi nu-mi putui stăpîni un gest de scîrbă. În faţa mea se zvîrcolea o dihanie groaznică, scoasă parcă din legendele cu monştri.

Era un calmar uriaş, lung de vreo opt metri, venind cu o viteză uluitoare spre Nautilus. Monstrul ne privea cu ochii lui enormi şi nemişcaţi, de culoare verde-albăstrie... Cele opt braţe, sau mai bine zis cele opt picioare prinse pe cap, din pricina cărora i s-a dat acestui animal numele de cefalopod, erau de două ori mai lungi decît corpul şi se zvîrcoleau ca nişte şerpi. Pe partea dinăuntru a tentaculelor se desluşeau bine cele două sute cincizeci de ventuze, asemănătoare cu nişte capsule emisferice. Monstrul îşi lipea din cînd în cînd ventuzele de geamul salonului, făcînd vid sub ele. Botul dihaniei — un fel de cioc cornos semănînd cu un cioc de papagal — se deschidea şi se închidea de sus în jos. Din botul ca o foarfecă îi ieşea, fremătînd, limba, făcută şi ea dintr-o substanţă cornoasă şi înarmată cu cîteva rînduri de dinţi ascuţiţi. Ce fantezie a naturii! Un cioc de pasăre la o moluscă! Corpul, în formă de fus, umflat înspre mijloc, alcătuia o masă de carne care trebuia să cîntărească douăzeci pînă la douăzeci şi cinci de mii de kilograme. Culoarea ei nestatornică, schimbîndu-se pe măsură ce dihania se înfuria, trecea cu o iuţeală de nespus de la cenuşiu-vînăt la cafeniu-roşcat.

De ce era furioasă fiara? Fără îndoială că din pricina lui Nautilus, mai puternic decît ea şi asupra căruia braţele sugătoare şi mandibulele ei n-aveau nici o putere. Şi totuşi, dihăniile acestea grozave, care au trei inimi, dau dovadă de o vitalitate şi de o vigoare în mişcări rar întîlnite.

Întîmplarea ne scosese în faţă acest calmar uriaş şi nu voiam să pierd prilejul de a-l studia cu de-amănuntul. Stăpînindu-mi dezgustul pe care mi-l insufla înfăţişarea lui, am luat un creion şi am început să-l desenez.

— Poate că-i acelaşi calmar pe care l-a întîlnit Alecton, îşi dădu părerea Conseil.

— Nu se poate, răspunse canadianul, fiindcă ăsta e întreg, iar celălalt a rămas fără coadă.

— Asta n-ar însemna nimic, le explicai eu. Braţele şi coada cefalopodelor se refac de la sine şi în şapte ani coada calmarului lui Bouguer a avut tot timpul să crească din nou.

— Atunci, o întoarse Ned, chiar dacă n-am dat încă de el, poate că îl găsim printre ceilalţi! Într-adevăr, alte caracatiţe se iveau la fereastra dinspre tribord. Am numărat şapte dihănii. Îl însoţeau