pe Nautilus şi li se auzeau scrîşniturile ciocurilor pe învelişul de oţel. Nu ne puteam plînge de lipsă de caracatiţe. Mi-am urmat lucrul. Lighioanele se ţineau după noi cu atîta precizie, încît păreau nemişcate şi aş fi putut să le desenez, copiindu-le forma prin transparenţa geamului. Dealtfel nici Nautilus nu mergea prea repede.

Deodată, vasul se opri ca şi cînd s-ar fi izbit de ceva.

— Ne-am ciocnit oare? întrebai eu.

— Orice ar fi, răspunse canadianul, am scăpat, fiindcă plutim încă. Nautilus plutea, fără îndoială, dar de mers nu mai mergea. Paletele elicei nu mai băteau apa. Trecu un minut. Apoi căpitanul Nemo, urmat de secund, intră în salon.

Nu-l mai văzusem de cîtva timp. Părea posomorit. Fără să ne vorbească, poate că fără să ne vadă chiar, el merse spre fereastră, privi caracatiţele, apoi spuse cîteva cuvinte secundului. Acesta ieşi. Obloanele se închiseră îndată. Luminile din plafon se aprinseră.

M-am îndreptat spre căpitan.

— Ciudată colecţie de caracatiţe! îi spusei cu tonul nepăsător al unuia care ar privi un acvarium.

— Într-adevăr, domnule naturalist, îmi răspunse căpitanul, şi o să ne luptăm cu ele corp la corp.

Mă uitai la comandant. Credeam că nu înţelesesem bine.

— Corp la corp ?

— Da. Elicea s-a oprit. Cred că mandibulele cornoase ale unui calmar s-au încurcat în paletele ei; de aceea nu mai putem merge.

— Şi ce vreţi să faceţi?

— Să ne urcăm la suprafaţă şi să măcelărim toate lighioanele astea.

— N-o să fie tocmai uşor.

— E adevărat. Gloanţele electrice n-au nici o putere împotriva acestor cărnuri moi, în care nu găsesc destulă rezistenţă ca să explodeze. Dar le vom ataca cu topoarele.

— Şi cu cangea, domnule, adăugă canadianul; dacă primiţi, vă ajut şi eu!

— Nici vorbă că primim, meştere Land!

— Vă vom întovărăşi, spusei eu şi, urmîndu-l pe căpitanul Nemo, ne-am îndreptat spre scara centrală.

Acolo, vreo zece oameni înarmaţi cu topoare erau gata de atac. Conseil şi cu mine apucarăm două topoare. Ned Land luă cangea. Între timp. Nautilus se ridicase la suprafaţa apei. Pe ultimele trepte ale scării, unul dintre marinari deşuruba panoul. Dar abia se desfăcură piuliţele şuruburilor, cînd capacul se ridică tras cu o furie grozavă de ventuzele unui braţ de caracatiţă. Deodată, un braţ lung se strecură ca un şarpe prin deschizătură, în timp ce alte douăzeci se frămîntau deasupra noastră. Cu o lovitură de topor, căpitanul Nemo tăie braţul uriaş, care alunecă pe scări, zvîrcolindu-se. În clipa în care ne îngrămădeam unul peste altul ca să ieşim pe punte, alte două braţe, biciuind aerul, se năpustiră asupra marinarului care stătea în faţa căpitanului Nemo şi-l ridicară cu o forţă de nedescris. Căpitanul Nemo scoase un strigăt şi sări afară. Ne repezirăm şi noi după el.

Ce privelişte îngrozitoare! Nenorocitul marinar, ţinut strîns de tentaculul care îl înşfăcase şi lipit de ventuzele lui, se legăna în aer, pradă trompei uriaşe. Horcăia, se sufoca şi striga: «Ajutor! Ajutor!» Cuvintele lui, spuse în limba franceză, mă uluiră cu totul. Aşadar, aveam pe bord un compatriot, ba poate chiar mai mulţi! Strigătul acela sfişietor nu-l voi putea uita niciodată.

Nefericitul era pierdut. Cine l-ar fi putut smulge din strînsoarea puternică? Căpitanul Nemo se aruncă împotriva monstrului şi cu o lovitură de topor îi mai tăie un braţ. Secundul lupta înverşunat cu alte caracatiţe, care încercau să se apropie. Întregul echipaj lovea cu topoarele... Canadianul, Conseil şi cu mine ne înfigeam armele în maldărele de carne. Era groaznic! O clipă crezui că nenorocitul înşfăcat de caracatiţă ar fi putut scăpa; şapte din cele opt braţe fuseseră tăiate. Singurul braţ rămas se răsucea în aer, purtîndu-şi victima ca pe un fulg. Dar în clipa cînd căpitanul Nemo şi secundul se aruncară asupra ei, dihania împroşcă o coloană de lichid negricios, secretată de o pungă din abdomen; cîteva clipe am fost orbiţi. Cînd norul negru se împrăştie, calmarul dispăruse tîrînd cu el pe nefericitul meu compatriot!

Cu cîtă furie ne-am repezit atunci asupra monştrilor! Parcă ne pierdusem minţile. Pe puntea lui Nautilus năvăliseră zece sau douăsprezece caracatiţe. Ne rostogoleam unii peste alţii în mijlocul şerpilor care se zvîrcoleau, în valuri de sînge şi de cerneală neagră. Cangea Iui Ned Land se înfigea, la fiecare lovitură, în ochii verzi ai calmarilor, plesnindu-i. Dar viteazul meu tovarăş fu deodată trîntit de tentaculele unui monstru de care nu se putuse feri. Ciocul uriaş al calmarului se deschise deasupra lui Ned Land. Nefericitul canadian avea să fie tăiat în două. M-am repezit în ajutorul lui. Dar căpitanul Nemo mi-o luase înainte. Toporul său dispăru între fălcile enorme ale dihaniei, şi canadianul, salvat ca prin minune, se ridică înfigînd întreaga cange pînă în inima întreită a caracatiţei.

— Mi-am plătit datoria! îi spuse căpitanul Nemo canadianului. Ned se înclină, fără să-i răspundă.

Lupta ţinuse un sfert de oră. Monştrii învinşi părăsiră cîmpul de luptă, dispărînd sub valuri. Căpitanul Nemo roşu de sînge, stătea nemişcat lîngă far, privind marea care înghiţise pe unul din tovarăşii lui. Din ochi îi curgeau lacrimi mari.

 

 

 

 

Capitolul XIX GOLF-STREAM

 

Nici unul dintre noi nu va putea uita vreodată groaznica întîmplare din 20 aprilie! Am scris cum s-au desfăşurat faptele, pe cînd eram încă adînc tulburat. Pe urmă am refăcut cele scrise şi le-am citit lui Conseil şi canadianului. Ei au găsit că faptele sînt povestite întocmai, dar nu sînt redate cu destulă tărie. Ca să zugrăvesc asemenea tablouri, mi-ar fi trebuit să am pana celui mai mare poet al nostru, a ilustrului Victor Hugo.

După cum spuneam, căpitanul Nemo plînsese privind valurile. Durerea îi era nemărginită. Pierdea al doilea tovarăş de cînd ne găseam pe bord. Şi ce moarte! Prietenul acesta, zdrobit, înăbuşit de braţul puternic al caracatiţei, sfărîmat de fălcile ei tari ca fierul, n-avea să se odihnească împreună cu tovarăşii săi în apele liniştite ale cimitirului de mărgean!

Mie, ceea ce îmi sfişiase inima în toiul luptei fusese strigătul de deznădejde al nefericitului marinar. Sărmanul francez, uitîndu-şi limbajul de împrumut, folosise limba ţării şi a mamei sale ca să ne cheme pentru cea din urmă oară! Aşadar, avusesem un compatriot printre oamenii din echipajul lui Nautilus, un francez credincios trup şi suflet căpitanului Nemo, fugind ca