fratele Colandrinei, pe Porcelli şi pe Aleramo Scaccabarozzi, care, era el poreclit Ciula, dar era un om robust, de încredere şi nu punea multe întrebări. Acceptaseră, pentru că, acum şi lor li se părea că la Ierusalim n-avea să mai ajungă nimeni. Tânărul Frederic dădu doisprezece cai şi şapte catâri, cu hrană pe o săptămână. După aceea, zise el, pronia cerească avea să se-ngrijească de ei.

Pe când se pregăteau de expediţie, se apropie de ei Ardzrouni, care li se adresa cu aceeaşi curtenie supusă pe care o păstrase la început pentru împărat.

„Scumpii mei prieteni”, le spuse el, „ştiu că porniţi spre o ţară îndepărtată...”

„Cum de ştii asta, domnule Ardzrouni?” întrebă neîncrezător Poetul.

„Zvonurile umblă... Am auzit vorbindu-se şi de o cupă...”

„Pe care n-ai văzut-o niciodată, e-adevărat?” îi zisese Baudolino, ducându-se atât de aproape de el, încât îl obligase să se retragă.

„Niciodată. Dar am auzit vorbindu-se.”

„Fiindcă ştii atâtea lucruri”, întrebă atunci Poetul, „nu ştii cumva dacă a intrat cineva în odaie în timp ce împăratul murea la râu?”

„A murit cu adevărat la râu?” întrebă Ardzrouni. „Asta-i ceea ce crede fiul său deocamdată.”

„Prieteni”, zise Poetul, „e clar că omul acesta ne ameninţă. Cu tulburarea care-i în zilele astea între tabără şi castel, puţin ne-ar trebui ca să-i dăm o lovitură de pumnal în spate şi să-l azvârlim undeva. Dar întâi aş dori să ştiu ce vrea de la noi. La o adică, îi tai gâtul după aceea.”

„Stăpâne şi prietene al meu”, zise Ardzrouni, „nu vreau pieirea voastră, vreau s-o ocolesc pe a mea. Împăratul a murit pe pământul meu, pe când mânca bucatele mele şi bea vinul meu. Din partea oamenilor împărăteşti, nu mă mai pot aştepta la nici o favoare sau ocrotire. Va trebui să le mulţumesc dacă mă vor lăsa nevătămat. Aici însă sunt în primejdie. De când l-am găzduit pe Frederic, prinţul Leon a înţeles că voiam să-l atrag de partea mea împotriva lui. Până ce Frederic mai era în viaţă, Leon n-ar fi putut să-mi facă nimic — si asta-i semn pentru cât de mare nenorocire mi-a adus mie moartea omului aceluia. Acum Leon va spune că din vina mea el, principe al armenilor, n-a putut garanta viaţa celui mai ilustru dintre aliaţii săi. Un foarte bun prilej ca să mă trimită la moarte. Eu nu mai am scăpare. Trebuie să dispar pentru mult timp şi să mă-ntorc cu ceva care să-mi dea iarăşi prestigiu şi autoritate. Voi plecaţi acum să găsiţi ţara Preotului Ioan, şi dacă veţi izbuti, va fi o faptă glorioasă. Vreau să merg cu voi. Făcând astfel, mai presus de toate, vă dovedesc că n-am luat cupa despre care vorbiţi, pentru că, dacă ar fi aşa, aş rămâne aici şi aş negocia-o cu careva. Cunosc bine ţinuturile dinspre răsărit şi aş putea să vă fiu de folos. Ştiu că ducele nu v-a dat bani, şi aş lua cu mine puţinul aur de care dispun. În sfârşit, şi Baudolino ştie asta, am şapte relicve, şapte capete ale Sfântului Ioan Botezătorul, iar de-a lungul călătoriei am putea vinde unul ici, unul colo...”

„Şi dacă am refuza”, zise Baudolino, „tu te-ai duce să-i sufli la ureche lui Frederic de Suabia că noi suntem răspunzători de moartea tatălui său.”

„N-am spus asta.”

„Ascultă, Ardzrouni, nu eşti persoana pe care aş lua-o cu mine în nici o parte, dar de acum în blestemata asta de aventură a noastră, oricine riscă să devină duşmanul celuilalt. Un duşman în plus nu face mare deosebire.”

„În realitate omul ăsta ne-ar fi o povară”, zisese Poetul, „Suntem acum doisprezece, iar un al treisprezecelea aduce ghinion.”

În timp ce discutau, Baudolino se gândea la capetele Botezătorului. Nu era convins că acele capete puteau fi cu adevărat luate în serios, dar, dacă puteau, fără îndoială că aveau să facă o avere. Coborâse în camera în care le descoperise şi luase unul ca să-l observe mai cu de-amănuntul. Erau făcute bine, faţa sculptată a sfântului, cu ochii mari deschişi şi fără pupile, inspira gânduri sfinte. Sigur, când le vedeai pe toate şapte la rând, îşi dădeau pe faţă falsitatea, clar, arătându-le unul câte unul, puteau fi convingătoare. Pusese capul la loc pe lada lui şi se întorsese sus.

Trei dintre ei erau de acord să-l ia pe Ardzrouni, ceilalţi şovăiau. Boron zicea că Ardzrouni avea totuşi înfăţişarea unui om de rang, iar Zosima, asta şi din motive de respect pentru cele douăsprezece venerabile persoane, ar fi putut trece drept rândaş la cai. Poetul obiecta că Magii ori aveau câte zece servitori de fiecare, ori călătoreau în mare taină singuri, un singur rândaş ar fi făcut o impresie rea. Cât despre capete, ar fi putut să le ia şi aşa, fără să-l ia pe Ardzrouni. Ardzrouni în situaţia asta plângea şi zicea că-i doreau cu adevărat moartea. În sfârşit, amânară orice hotărâre pentru a doua zi.

Tocmai a doua zi, când soarele se înălţase pe cer şi când aproape terminaseră cu pregătirile, cineva îşi dădu seama deodată că în toată dimineaţa aceea nimeni nu-l mai văzuse pe Zosima. În frământarea ultimelor două zile, nimeni nu-l mai supraveghease, ajuta şi el la înşeuatul cailor şi la punerea poverilor pe catâri, şi nu mai fusese pus în lanţ. Kyot băgă de seamă că lipsea unul dintre catâri, iar Baudolino avu un fel de iluminare. „Capetele”, strigă el, „capetele! Zosima era singurul, afară de mine şi de Ardzrouni, care ştia unde sunt!” Îi târî pe toţi în cămăruţa cu capetele şi-şi dădură seama că acele capete erau acum numai şase.

Ardzrouni scotoci sub ladă ca să vadă dacă nu căzuse pe jos vreun cap şi descoperi trei lucruri: un craniu omenesc, mic şi înnegrit, un sigiliu cu un „Z” şi nişte rămăşiţe de ceară arsă. Lucrul era acum clar, din păcate. Zosima, în tulburarea din dimineaţa fatală, luase Gradalul din chivotul în care Kyot îl repusese, într-o clipă coborâse acolo, deschisese un cap,