îi luase craniul, ascunsese acolo Gradalul, cu sigiliul său din Gallipoli închisese capacul la loc, pusese iarăşi capul acolo unde stătuse mai înainte, urcase la loc nevinovat, şi aşteptase momentul potrivit. Când îşi dăduse seama că cei care plecau aveau să-şi împartă capetele, înţelesese că nu va putea aştepta mai mult.

 

„Ar fi de spus, domnule Nicetas, că, în pofida mâniei că fusesem tras pe sfoară, eu simţeam o anumită uşurare şi cred că toţi gândeau ca mine. Îl găsisem pe vinovat, un hoţoman de o neruşinare foarte uşor de crezut, şi nu mai eram înclinaţi să ne bănuim între noi. Pungăşia lui Zosima ne învineţea de mânie, dar ne dădea înapoi încrederea unul în altul. Nu existau probe că Zosima, furând Gradalul, avusese şi ceva de-a face cu moartea lui Frederic, pentru că-n noaptea aceea fusese permanent legat de patul său, dar asta ne făcea să ne-ntoarcem la ipoteza Poetului: Frederic nu fusese ucis.

Se adunară la sfat. Mai întâi de toate, Zosima - dacă fugise când se lăsase noaptea - avea acum douăsprezece ceasuri înaintea lor. Porcelli aminti că ei erau călare, iar el pe un catâr, dar Baudolino le atrase atenţia că peste tot în jur erau munţi, cine ştie până unde, iar pe cărări de munte caii merg mai încet decât catârii. Cu neputinţă în goana mare. O jumătate de zi avans şi-o luase, şi o jumătate mai rămăsese. Singurul lucru era să-nţeleagă încotro se îndreptase şi să apuce aceeaşi direcţie.

Zise Poetul: „Nu se poate s-o fi pornit la drum spre Constantinopole, mai ales că acolo, cu Isaac Anghelos la tron, pentru el aerul nu-i bun; de altfel, ar fi trebuit să străbată ţinuturile selgiucizilor, pe care abia le-am lăsat în urmă după atâtea piedici, şi ştie foarte bine că mai curând sau mai târziu i-ar fi luat pielea. Presupunerea cea mai cu judecată, pentru că-i el cel ce cunoaşte harta aia, e că vrea să facă ceea ce voiam să facem noi: soseşte în împărăţia Preotului, spune că este trimis de Frederic sau cine ştie de cine, dă înapoi Gradalul şi-i acoperit cu onoruri. Deci ca să-l găsim pe Zosima trebuie să călătorim către Ţara Preotului şi să-l împiedicăm pe drum. Noi plecăm, întrebăm în mers, căutăm urmele unui monah grecotei care se vede de la o milă depărtare că-i din naţia aceea, îmi lăsaţi pân' la urmă mie mulţumirea de a-i suci gâtul şi ne luăm înapoi Gradalul.”

„Prea bine”, zise Boron, „dar în ce direcţie ne mişcăm, dat fiind că harta o cunoaşte numai el?”

„Prieteni”, spusese Baudolino, „aici ne este iar de folos Ardzrouni. Cunoaşte locurile şi pe urmă, am rămas în unsprezece şi ne trebuie cu orice preţ cel de-al doisprezecelea Crai.”

Şi iată că Ardzrouni intră în chip solemn să facă parte din grupul oamenilor acelora cutezători, spre marea lui uşurare. Despre drumul de urmat spuse lucruri cu judecată: dacă împărăţia Preotului se afla la răsărit pe lângă Paradisul Pământesc, ar fi trebuit s-o pornească spre locul de unde răsare soarele. Dar mergând aşa, în linie dreaptă, riscau să străbată pământuri de necredincioşi, pe când el cunoştea chipul de a călători, măcar pentru o bucată de drum, prin teritorii locuite de lume creştină - asta şi pentru că trebuiau să-şi amintească de capetele Botezătorului, pe care nu le poţi vinde turcilor. El dădea asigurări că şi Zosima ar fi judecat în acelaşi fel, şi pomenea ţări şi oraşe de care prietenii noştri nu mai auziseră niciodată vorbindu-se. Cu priceperea lui în artele mecanice, construise un soi de păpuşă care în cele din urmă semăna destul de bine cu Zosima, cu părul şi cu barba lungi şi sârmoase, făcute din mătură înnegrită, şi cu două pietre negre în locul ochilor. Portretul părea bântuit de diavol ca şi cel pe care-l întruchipa: „Va trebui să trecem prin locuri în care se vorbesc limbi necunoscute”, zicea Ardzrouni, „şi ca să întrebăm dacă l-au văzut trecând pe Zosima nu ne mai rămâne decât să arătăm efigia asta.” Baudolino asigura că pentru limbile necunoscute nu erau probleme, pentru că el, după puţin timp după ce ar fi vorbit cu barbarii, ar învăţa să vorbească la fel ca şi ei, dar portretul avea să fie tot atât de folositor, căci în anumite locuri n-ar fi fost timp să se oprească şi să înveţe limba.

Înainte de a porni, coborâră cu toţii ca să ia fiecare câte un cap al Botezătorului. Ei erau doisprezece şi capetele erau acum şase. Baudolino hotărî ca Ardzrouni să-şi vadă de treabă. Solomon desigur n-ar fi vrut să plece la drum cu o relicvă creştină, Cuttica, Ciula, Porcelli şi Colandrino erau ultimii veniţi, aşa că aveau să ia capetele el, Poetul, Abdul, Kyot, Boron şi Boidi. Poetul se pregătea să-l ia pe primul, şi Baudolino îl rugă râzând să bage de seamă că erau toate la fel, dat fiind că pe singurul bun şi-l asigurase Zosima. Poetul se înroşi şi-l lăsă pe Abdul să aleagă, cu un gest al mâinii larg şi curtenitor. Baudolino se mulţumi cu ultimul şi fiecare şi-l ascunse pe al său în desagă.

 

„Asta-i tot”, zise Baudolino către Nicetas. „Către sfârşitul lunii iunie din anul 1190 de la Hristos noi plecam, doisprezece precum Craii, chiar dacă mai puţin virtuoşi decât ei, ca să ajungem în sfârşit în pământul Preotului Ioan.”

 

 

26

Baudolino şi călătoria Magilor

 

Din momentul acela, povestirea lui Baudolino către Nicetas urmă aproape continuu, nu numai în timpul opririlor de noapte, dar şi ziua, pe când femeile se plângeau de căldură, copiii trebuiau să se oprească să-şi facă nevoile, catârii când şi când nu mai voiau să mai meargă înainte. A fost deci o povestire ruptă, ca şi drumul lor, în care Nicetas ghicea nişte goluri, nişte frânturi, spaţii fără sfârşit şi timpi foarte lungi.