Şi era de înţeles, pentru că, după cum povestea acum Baudolino, călătoria celor doisprezece durase aproape patru ani, printre momente de rătăcire, popasuri plicticoase şi peripeţii dureroase.

Pesemne, călătorind ei aşa pe sub sori arzători, cu ochii izbiţi uneori de vârtejuri de nisip, ascultând basme foarte noi, călătorii petrecuseră momente în care trăiau ca arşi de febră, iar altele de aşteptare somnolentă. Nenumărate zile fuseseră dedicate supravieţuirii, urmărind animale obişnuite cu fuga, tocmindu-se cu oameni sălbatici pentru câte o turtă sau o bucată de miel, săpând după câte un izvor anemic în ţări unde ploua doar o dată pe an. Şi apoi, îşi spunea Nicetas, călătorind sub un soare care te bătea în creştet, prin pustiuri, povestesc călătorii că eşti cuprins de miraje, auzi glasuri care-şi răspund noaptea printre dune, iar când dai de câte un arbust, rişti să guşti bobiţe care-n loc să-ţi nutrească stomacul, îţi dau vedenii.

Ca să nu mai spunem că, aşa cum Nicetas ştia destul de bine, Baudolino nu era sincer din fire şi, dacă-i greu să-l crezi pe un mincinos când îţi spune, să zicem, că a fost la Iconium, cum oare şi cât să crezi când îţi spune că a văzut făpturi pe care închipuirea cea mai aprinsă cu greu le acceptă şi nici el singur nu-i convins că le-a văzut?

Într-un singur lucru Nicetas hotărâse să creadă, pentru că patima cu care Baudolino vorbea despre el era mărturie de adevăr: că de-a lungul acelei călătorii cei doisprezece Crai ai noştri erau pururea traşi înainte de dorinţa de a-şi ajunge ţinta. Aceasta devenea treptat, pentru fiecare, alta. Boron şi Kyot doreau numai să regăsească Gradalul, chiar dacă acesta n-ajunsese în tărâmul Preotului; Baudolino regatul acela îl voia într-un chip din ce în ce mai de neostoit, şi odată cu el şi Rabbi Solomon, pentru că acolo avea să-şi găsească triburile lui pierdute ; Poetul, cu Gradal sau fără Gradal, căuta o împărăţie oarecare; Ardzrouni era interesat doar să fugă de locul de unde venea, iar Abdul, se ştie, se gândea că, dacă se depărta mai mult, cu atât se apropia de obiectul poftelor lui prea caste.

Grupul alexandrinilor era singurul care părea să meargă înainte cu picioarele pe pământ, ei făcuseră un pact cu Baudolino şi-l urmau din solidaritate, sau poate din încăpăţânare, pentru că, dacă trebuie căutat un Preot Ioan, trebuie să-l găseşti, altfel, cum zicea Aleramo Scaccabarozzi, zis Ciula, adică Făcăleţ, lumea nu te mai ia în serios. Dar poate că mergeau înainte şi pentru că Boidi îşi vârâse-n cap că, odată ajunşi la ţintă, aveau să facă rost de moaşte religioase (şi nu de unele false cum era capul Botezătorului), aveau să le ducă în Alexandria natală, prefăcând oraşul acela încă fără istorie în sanctuarul cel mai respectat al creştinătăţii.

Ardzrouni, ca să-i evite pe turcii din Iconium, îi purtase repede prin nişte trecători pe unde caii riscau să-şi rupă vreun picior, apoi îi călăuzise timp de şase zile de-a lungul unei pietrării semănate cu cadavre de şopârle lungi de o palmă, moarte din cauza soarelui prea iute. Bine că avem merinde la noi şi nu trebuie să mâncăm jigăniile alea scârboase, zisese Boidi foarte uşurat, dar greşea, pentru că, la un an după aceea, aveau să prindă nişte guşteri şi mai scârboşi şi aveau să-i frigă înfigându-i în câte-o crenguţă, curgându-le balele pe bărbie în aşteptarea ca aceia să se pârpălească aşa cum trebuie.

Trecuseră apoi prin câteva sate, şi în fiecare arătaseră păpuşoiul lui Zosima. Da, zicea câte unul, un călugăr exact la fel a trecut prin părţile astea, s-a oprit pentru vreo lună şi-apoi a fugit căci a lăsat-o grea pe fiică-mea. Dar cum să se fi oprit pentru o lună, dacă noi suntem pe drum abia de două săptămâni? Când a fost asta? Eh, or fi vreo şapte Paşti de-atunci, vedeţi, rodul păcatului e copilul ăla cu scrofulă de colo. Sau: da, aşa ni se pare, chiar cu o barbă ca asta, or fi vreo trei zile, era un cocoşat simpatic... Dar dacă era ghebos, nu era el, Baudolino, n-o fi că tu nu cunoşti limba şi traduci ce-ţi vine-n minte? Sau altfel: da, sigur că l-am văzut, el era - şi-l arătau cu degetul pe Rabbi Solomon, poate din cauza bărbii negre. În fine, oare chiar îi întrebau pe cei mai îndobitociţi?

Mai încolo întâlniseră oameni care locuiau în corturi rotunde, şi care-i salutaseră cu un „La ellec olla Sila, Machimet rores alia.” Răspunseseră cu aceeaşi bunăvoinţă în alamană, căci toate limbile sunt tot una, apoi arătaseră paiaţa lui Zosima. Aceia începuseră să râdă, vorbeau toţi laolaltă, dar din gesturile lor se-nţelegea că pe Zosima şi-l aminteau: trecuse pe-acolo, oferise capul unui sfânt creştin, şi aceia-l ameninţaseră că-i vâră ceva undeva. De unde prietenii noştri înţeleseră că nimeriseră într-o congregaţie de turci care trăgeau în ţeapă, şi plecară cu mari gesturi de salut şi cu surâsuri ce le descopereau toţi dinţii, în timp ce Poetul îl trăgea pe Ardzrouni de păr, dându-i capul pe spate şi zicându-i: aşa, bravo, sigur că tu ştii drumul, ne duceai de-a dreptul în gura anticriştilor. Iar Ardzrouni bombănea că nu era el cel care greşise drumul, ci aceia, căci erau nomazi, iar nomazii nu ştii niciodată unde se duc.

„Dar mai încolo”, asigura el, „o să găsim numai creştini, chiar dacă-s nestorieni”.

„Bine”, zicea Baudolino, „dacă-s nestorieni, sunt ca şi din neamul Preotului, dar de acum încolo, înainte de a vorbi, să fim cu băgare de seamă, când intrăm într-un sat, să vedem dacă sunt cruci şi clopotniţe.”

 

Nici vorbă de clopotniţe. Ceea ce întâlneau erau aglomerări de căsuţe de tuf şi, chiar dacă era printre ele vreo biserică, n-o recunoşteai, erau oameni ce se mulţumeau cu puţin ca să aducă laudă lui Dumnezeu.

„Dar eşti sigur că Zosima a trecut prin părţile astea?” întreba Baudolino. Iar Ardzrouni îi spunea să stea liniştit. Într-o seară, Baudolino îl văzu pe când tocmai privea soarele cum apune şi