părea că face măsurători pe cer cu braţele întinse şi cu degetele de la cele două mâini încrucişate, ca pentru a forma nişte ferestruici triunghiulare prin care se uita la nori. Baudolino îl întrebă de ce, iar el zise că încerca să-şi dea seama unde era muntele cel mare sub care soarele dispărea în fiece seară, sub arcada cea mare a tabernaculului.

„Fecioară preasfântă”, strigă Baudolino, „dar oare şi tu crezi în povestea tabernaculului, ca Zosima şi Cosmas Indicopleustul?”

„Şi de ce nu?” zise Ardzrouni ca şi cum îl întrebau dacă el crede că apa-i bună de scăldat. „Altfel cum de-aş fi aşa de sigur că noi urmăm acelaşi drum pe care l-a apucat Zosima?”

„Dar atunci tu cunoşti harta lui Cosmas, pe care Zosima continua să ne-o făgăduiască?”

„Nu ştiu ce anume vă făgăduia Zosima, dar eu am harta lui Cosmas.” Scoase un pergament din desaga lui şi-l arătă prietenilor.

„Uite, vedeţi? Asta e brâna Oceanului. Dincolo de ea sunt pământurile unde trăia Noe înainte de potop. Către răsăritul din marginea acestor pământuri, despărţite de Ocean prin regiuni locuite de făpturi monstruoase - care sunt şi cele peste care tot va trebui să trecem -, se află Paradisul Pământesc. E uşor de văzut cum, pornind din ţara aceea ferice, Eufratul, Tigrul şi Gangele trec pe sub Ocean ca să străbată ţinuturile către care mergem, şi se aruncă-n Golful Persic, în timp ce Nilul are un curs mai întortocheat prin pământurile antediluviene, intră în Ocean, îşi reia drumul prin ţinuturile nordice de jos, şi mai precis în ţara Egiptului, şi se aruncă-n Golful Romaic, care ar fi cel pe care latinii îl numesc întâi Mediteran şi apoi Hellespont. Iată, noi va trebui să urmărim drumul către răsărit ca să întâlnim întâi Eufratul, apoi Tigrul şi apoi Gangele şi să cotim spre regiunile răsăritene de jos.”

„Însă”, intră în vorbă Poetul, „dacă împărăţia Preotului Ioan e foarte aproape de Raiul Pământesc, ca să ajungem acolo va trebui să străbatem Oceanul?”

„E aproape de Paradisul Pământesc, dar dincoace de Ocean”, zise Ardzrouni. „Mai degrabă o să fie de străbătut Sambatyonul...”

„Sambatyonul, râul de piatră”, zise Solomon împreunându-şi mâinile. „Deci Eldad nu a minţit, şi ăsta-i drumul ca să găsim triburile rătăcite!”

„Sambatyonul l-am citat şi noi în scrisoarea Preotului”, tăie scurt Baudolino, „şi prin urmare e evident că trebuiesă existe undeva. Ei bine, Domnul ne-a venit în ajutor, ne-a făcut să-l pierdem pe Zosima, dar ne-a ajutat să-l găsim pe Ardzrouni, care, după cât se pare, ştie mai multe decât el.”

 

 

 

Într-o zi, zăriră de departe un templu fastuos, cu coloanele şi cu timpanul împodobit cu figuri, dar, apropiindu-se, văzură că templul era numai faţadă, pentru că restul era stâncă şi, într-adevăr, intrarea aceea se găsea sus, săpată în munte, şi trebuia să urci, Dumnezeu ştie cum, până unde zboară păsările, ca să ajungi acolo. Privind mai bine se vedea că, de-a lungul cercului de munţi înconjurători, alte faţade se conturau sus pe pereţi de lavă abrupţi, şi uneori trebuia să-ţi ascuţi vederea ca să deosebeşti piatra lucrată de aceea săpată de natură; şi se mai zăreau capiteluri sculptate, bolţi şi arcuri, şi şiruri de coloane mândre. Locuitorii, în vale, vorbeau o limbă foarte asemănătoare cu greaca şi spuneau că oraşul lor se cheamă Bacanor, iar cele pe care le vedeau ei erau biserici de acum o mie de ani, când pe locul acela stăpânea Aleksandros, un mare rege al grecilor care cinstea un profet mort pe cruce. Acum uitaseră cum se urca la templu şi nu ştiau ce se mai afla înăuntru şi prefereau să-i cinstească pe zei (ziseseră chiar zei, şi nu Domnul Dumnezeu) într-o împrejmuire deschisă a lor, în mijlocul căreia trona capul aurit al unui bivol urcat pe un stâlp de lemn.

Chiar în ziua aceea întregul oraş sărbătorea funeraliile unui tânăr pe care toţi îl iubiseră. Pe platoul de la poalele muntelui se pregătise un praznic, iar în mijlocul cercului meselor gata puse se afla un altar având pe el trupul dispărutului. Pe sus zburau, în roate largi şi din ce în ce mai jos, acvile, milani, corbi şi alte zburătoare de pradă, de parcă fuseseră chemate la ospăţul acela. Totul era îmbrăcat în alb, tatăl se apropiase de cadavru, îi tăiase capul cu o secure şi-l pusese pe un talger de aur. Apoi nişte majordomi, tot in alb îmbrăcaţi, tăiaseră trupul în bucăţi mici, şi invitaţii veneau fiecare să ia câte una din ciosvârtele acelea ca s-o arunce la câte o pasăre, care o apuca din zbor şi apoi dispărea în depărtare. Cineva îi explică lui Baudolino că păsările duceau mortul în Paradis şi că era mult mai bun ritualul lor decât al altor popoare care lăsau trupurile morţilor să putrezească în pământ. Apoi toţi se strânseră pe lângă mese şi fiecare gustă din carnea capului până ce, rămasă fiind doar o hârcă, curată şi lucioasă de parcă era de metal, făcură din ea o cupă din care toţi băură cu plăcere, lăudându-l pe defunct.

 

Altă dată străbătură, şi încă timp de o săptămână, un ocean de nisip, pe unde crestele se-nălţau ca talazurile de mare, şi părea că totul se mişca sub picioare şi sub copitele cailor. Solomon, care mai suferise odată răul de mare după îmbarcarea de la Gallipoli, îşi petrecu zilele acelea între continui apucături de vomitat, dar prea puţin avu ce să vomite, pentru că tovărăşia avusese prea puţin de înghiţit, şi noroc că-şi făcuseră provizii de apă înainte să treacă prin acel val al sorţii. Abdul începu atunci să fie scuturat de fiori de febră, care-l însoţiră tot mai abraş pe tot restul călătoriei, aşa încât nu mai izbuti să-şi cânte cântecele lui, cum îl pofteau prietenii să facă atunci când poposeau la lumina lunii.

 

Uneori mergeau întins pe jos, pe şesuri cu iarbă şi, neavând de luptat cu elemente