Boron îşi folosea argumentele lui obişnuite, că, dacă ar fi existat vidul în univers, nimic nu s-ar fi opus, ca după lumea noastră, în vid, să existe şi alte lumi, şi tot lucruri de felul ăsta. Însă Ardzrouni îl poftea să ia seama că el confunda golul universal, despre care s-ar mai putea discuta, cu golul care se creează în interstiţiile dintre corpuscul şi corpuscul. Şi, întrebându-l Boron ce anume erau corpusculii ăştia, potrivnicul său îi amintea că, după unii filosofi antici greci, cum şi după alţi înţelepţi şi teologi arabi, discipolii Kalamului, sau, cum li se spunea acolo, motokallimuni, nu trebuia crezut că corpurile ar fi substanţe dense. Tot universul, şi orice lucru ce se găseşte în el, şi chiar şi noi înşine, suntem compuşi din corpuşoare indivizibile, care se cheamă atomi, şi care mişcându-se neîncetat dau naştere vieţii. Mişcarea acestor corpusculi este condiţia însăşi a oricărei naşteri şi coruperi. Şi între atom şi atom, tocmai pentru ca ei să se poată mişca liber, există vidul. Fără vid între corpusculii care alcătuiesc orice corp nimic n-ar putea să fie tăiat, sfărâmat sau frânt, nici să absoarbă apa, nici să fie cuprins de frig sau de cald. Cum poate hrana să se răspândească în trupul nostru, dacă nu călătorind prin spaţiile goale dintre corpusculii care ne compun? Vâră un ac, zicea Ardzrouni, într-o băşică umflată, înainte ca ea să înceapă să se dezumfle numai pentru că acul mişcându-se, lărgeşte gaura pe care a făcut-o. Cum se-ntâmplă că timp de o clipă acul stă în băşica de-i încă plină cu aer? Pentru că se strecoară în golul interstiţial dintre corpusculii aerului.

„Corpusculii tăi sunt o erezie şi nimeni nu i-a văzut vreodată în afară de arabii tăi kallomotemuni sau cum le mai zici”, răspundea Boron. „În timp ce acul intră, deja iese un pic de aer, lăsând spaţiu pentru ac.”

„Atunci ia o sticlă goală, scufund-o în apă cu gâtul în jos. Apa nu intră, pentru că-i aer în ea. Suge aerul din sticlă, închide-o cu un deget ca să nu intre altul, scufund-o în apă, ia degetul, şi apa va intra acolo unde tu ai creat golul.”

„Apa urcă pentru că natura face-ntr-aşa fel ca să nu se creeze golul. Golul e contra naturii şi, fiind contra naturii, nu poate exista în natură.”

„Dar, în timp ce apa urcă, şi nu o face dintr-odată, ce anume este-n partea de sticlă ce nu s-a umplut încă, dat fiind că tu ai scos aerul?”

„Atunci când sugi aerul, elimini numai aerul rece care se mişcă încet, dar laşi o parte de aer cald, care se mişcă iute. Apa intră şi pune iute pe fugă aerul cald.”

„Acum ia din nou sticloanţa aceea plină cu aer, dar încălzeşte-o, aşa ca înăuntru să fie numai aer cald. Apoi scufund-o cu gâtul în jos. Cu toate că-i numai aer cald, apa tot nu intră. Aşa că n-are a face căldura aerului.”

„Aşa, va să zică? Ia din nou sticloanţa şi fă-i la fund, în partea burtoasă, o gaură. Scufund-o în apă cu partea găurită. Apa nu intră, pentru că are aer. Apoi pune buzele pe gâtul ei, care a rămas afară din apă, şi suge afară tot aerul. Pe măsură ce sugi aerul, apa urcă prin gaura de jos. Atunci trage afară sticloanţa din apă, ţinând închisă gura de sus, ca aerul să nu se-mpingă să intre. Şi tu vezi că apa stă-năuntrul sticlei şi nu iese prin gaura dedesubt, din pricina dezgustului pe care natura l-ar simţi dacă ar lăsa un gol.”

„Apa nu urcă în cazul al doilea, pentru că a urcat prima oară, iar un corp nu poate face o mişcare opusă celei dintâi, dacă nu primeşte o nouă solicitare. Dar acum ascult-o pe asta. Vâră un ac într-o băşică umflată, lasă să iasă tot aerul, fâsss, apoi astupă repede gaura făcută de ac. Pe urmă prinde cu degetele de amândouă părţile băşica, aşa cum ţi-ai întinde pielea de pe dosul palmei tale. Şi-o să vezi că băşica se deschide. Ce se află în băşica aceea căreia i-ai lărgit pereţii? Golul.”

„Cine a spus că pereţii băşicii se dezlipesc?”

„Încearcă!”

„Eu nu, eu nu-s mecanic, sunt un filosof şi-mi trag concluziile pornind de la gândire. Şi apoi, dacă băşica se lărgeşte, asta-i pentru că ea are pori, şi după ce s-a dezumflat, niţel aer tot a intrat prin porii ei.”

„Ah, aşa? întâi de toate, ce anume sunt porii, dacă nu nişte spaţii goale? Şi cum face aerul să intre singur dacă nu i-ai imprimat o mişcare? Şi de ce, după ce-ai luat aerul din băşică, ea nu se umflă la loc de la sine? Iar dacă sunt pori, de ce atunci când băşica-i umflată şi bine închisă, iar tu o apeşi imprimând aerului o mişcare, băşica nu se dezumflă? Pentru că porii, sigur că sunt spaţii goale, dar mai mici decât corpusculii de aer.”

„Continuă s-o apeşi tot mai tare şi-o să vezi. Şi apoi lasă timp de câteva ceasuri băşica umflată la soare şi-o să vezi că puţin câte puţin se dezumflă singură, pentru că soarele transformă aerul rece în aer cald, care iese mai repede.”

„Atunci, ia o sticloanţă...”

„Cu gaură pe fund sau fără gaură?”

„Fără. Scufund-o toată, înclinată, în apă. Vezi că pe măsură ce ea intră în apă, aerul iese şi face clop, clop, arătându-şi astfel prezenţa. Acum scoate sticla afară, goleşte-o, suge-i tot aerul din ea, închide-i gura cu policarul, pune-o înclinată în apă, ia degetul. Apa intră, dar nu se mai aude şi nu se mai vede nici un clop-clop. Pentru că înăuntru era golul.”

În clipa aceea îi întrerupea Poetul, amintindu-le că Ardzrouni nu trebuia să-şi abată atenţia, căci cu tot clop-clop-ul acela şi cu toate sticloanţele, li se făcea la toţi sete, băşicile lor erau acum goale, şi-ar fi fost