Din când în când mai auzeau despre Zosima. Câte cineva îl văzuse, altcineva auzise vorbindu-se despre un bărbat cu barba neagră care întreba de împărăţia Preotului Ioan. La asta, prietenii noştri întrebau nerăbdători: „Şi ce i-aţi spus?” Iar aceia răspundeau aproape întotdeauna că-i spuseseră că-n ţinuturile lor ştiau toţi că Preotul Ioan se afla la răsărit, dar ca să ajungi acolo îţi trebuiau ani de zile.

Poetul zicea, spumegând de mânie, că-n manuscrisele din biblioteca de la Saint-Victor puteai citi că cine călătorea prin locurile acelea nu făcea altceva decât să tot dea peste oraşe strălucite, cu temple cu acoperişul bătut cu smaralde, cu palate cu tavanele de aur, cu stâlpi cu capiteluri de abanos, cu statui care păreau vii, altare de aur cu şaizeci de trepte, cu pereţi de safir curat, cu pietre aşa de luminoase încât luminau ca făcliile, cu munţi de cristal, cu fluvii de diamante, grădini cu pomi din care picură balsamuri parfumate ce le îngăduie locuitorilor să trăiască doar aspirându-le mireasma, izvoare luminate a căror apă scânteiază ca lumina fulgerului, în care, dacă pui un peşte uscat, păstrat în sare, îl vezi cum revine la viaţă şi saltă, semn că acela-i izvorul veşnicei tinereţi - dar că până atunci nu văzuseră decât deşerturi, mărăcinişuri, masive muntoase unde nu te puteai nici cel puţin odihni pe pietre pentru că-ţi frigeau bucile. Singurele oraşe pe care le întâlniseră erau făcute din căscioare prizărite, şi locuite de oameni care-ţi făceau silă, ca la Colandiofont, unde-i văzuseră pe artabanţi, oameni care umblau aplecaţi ca oile, la Iambut, unde nădăjduiau să se odihnească după ce străbătuseră câmpii arse, iar femeile, deşi nu erau frumoase, nu erau nici prea urâte, dar descoperiseră că, foarte credincioase soţilor lor, ţineau şerpi veninoşi în vagin ca să-şi apere castitatea - şi măcar s-o fi spus dinainte, dar nu, una se prefăcuse că-i cedează Poetului, care doar cu puţin de nu trebuise să facă legământ de castitate pe viaţă, şi norocul lui că auzise şuierul şi făcuse un salt înapoi. Pe lângă mlaştinile de la Catadersa întâlniseră oameni cu testiculele lungi până la genunchi, iar la Necuveran, oameni goi ca fiarele sălbatice, care se împerecheau pe drum precum câinii, tatăl se împreuna cu fiica, iar fiul cu mama. La Tana dăduseră peste antropofagi, care din fericire nu mâncau străini, căci le era scârbă, ci numai pe copiii lor. Pe lângă râul Arlon nimeriseră într-un sat unde locuitorii dansau în jurul unui idol şi cu nişte cuţite ascuţite îşi făceau răni pe toate membrele, apoi idolul fusese pus pe un car şi purtat pe străzi, iar mulţi dintre ei se aruncau cu bucurie sub roţile carului frângându-şi mădularele sau chiar şi murind. La Salibut străbătuseră o pădure plină de purici mari cât broaştele, la Cariamaria întâlniseră nişte oameni păroşi care lătrau şi nici măcar Baudolino nu le putea înţelege limba, şi femei cu colţi de mistreţ, cu părul până la tălpi şi cu coada de vacă.

Acestea şi alte respingătoare lucruri văzuseră, dar minunăţiile Orientului nicidecum, de parcă toţi cei care scriseseră despre ele fuseseră nişte bezmetici.

Ardzrouni îi sfătuia să aibă răbdare, pentru că aşa şi spusese, că înainte de Paradisul Terestru se afla un pământ foarte sălbatic, locuit de fiare crude, pe care din fericire încă nu le văzuseră, şi deci abia urmau la rând, iar, dacă cele pe care le văzuseră erau ţinuturi domesticite, ţi-nchipui cum era restul. Abdul, tot mai chinuit de febră, zicea că era cu neputinţă ca prinţesa lui să trăiască-n locuri aşa de blestemate de Dumnezeu şi că poate apucaseră drumul greşit: „Dar sigur că nu mai am puterea să mă-ntorc, prieteni”, zicea el cu o voce plângăreaţă, „şi cred că am să mor pe drumul meu către fericire.”

„Ia taci din gură, nici măcar nu ştii ce spui”, îi striga Poetul. „Ne-ai făcut să pierdem nopţi întregi să te-auzim cântând frumuseţea iubirii tale imposibile, şi acum că vezi că mai imposibil de-atât nici că se poate, ai vrea să fii mulţumit şi să atingi cerul cu degetul!” Baudolino îl trăgea de mânecă şi-i şoptea că acum Abdul aiura şi nu era cazul să-l facă să sufere şi mai mult.

Ajunseră, după un timp ce nu se mai sfârşea, la Salopatana, un oraş destul de sărăcăcios, unde fură primiţi cu uimire, şi cei de-acolo îşi mişcau degetele ca pentru a-i număra. A fost clar că erau izbiţi de faptul că erau doisprezece, şi toţi îngenuncheară, în timp ce unul alerga să ducă vestea celorlalţi cetăţeni. Le veni în întâmpinare un fel de arhimandrit care psalmodia în greceşte, ridicând o cruce de lemn (nici urmă de cruci de argint bătute cu rubine, bombănea Poetul) şi-i spuse lui Baudolino că de mult timp în locul acela se aştepta întoarcerea preasfinţilor Crai, care timp de mii de ani trecuseră prin mii de aventuri, după ce-l adoraseră pe pruncul din Betleem. Şi acest arhimandrit se întreba acum dacă ei se întorceau în ţara Preotului Ioan, din care desigur proveneau, ca să-l uşureze de lunga-i povară şi să reia puterea pe care o avuseseră odinioară pe pământurile acelea binecuvântate.

Baudolino exulta. Puseră multe întrebări despre ce-i aştepta acolo, dar nici locuitorii aceia nu ştiau unde este stăpânirea Preotului, atât doar că erau ferm convinşi că este undeva, către răsărit.

„Domnilor preasfinţiţi”, zise bunul arhimandrit, „voi nu sunteţi cu siguranţă ca monahul acela bizantin care a trecut pe-aici cu câtva timp în urmă şi căuta împărăţia ca să-i restituie Preotului nu ştiu ce relicvă care-i fusese furată. Omul acela avea o înfăţişare nelegiuită şi era fără îndoială un eretic ca toţi grecii din pământurile de dincolo de mare, pentru că o invoca permanent pe Preasfânta Fecioară, maica lui Dumnezeu, iar Nestor, părintele nostru şi lumină adevărată, ne-a învăţat că Maria a fost numai maica lui Hristos-omul. Oare te poţi gândi vreodată la un Dumnezeu în