„E necredincios monahul acela, cu adevărat”, îl întrerupse Poetul, „şi să ştiţi că relicva aceea a furat-o de la noi.”

„Dumnezeu să-l pedepsească. L-am lăsat să plece mai departe fără să-i spunem de primejdiile pe care avea să le-ntâlnească, şi prin urmare nu ştie nimic de Abhazia, Dumnezeu să-l pedepsească afundându-l în bezna aceea. Şi-o să dea fără îndoială piept cu animalul numit manticor şi cu pietrele negre ale Bubuctorului.”

„Prieteni”, comenta în şoaptă Poetul, „ăştia ne-ar putea spune multe lucruri preţioase, dar ni le-ar spune numai pentru că suntem Craii; însă, tocmai pentru că suntem Craii, ei nu cred că-i nevoie să ni le spună. Dacă-mi daţi ascultare, să plecăm deîndată, pentru că, dacă mai stăm puţin cu ei de vorbă, se-ntâmplă să spunem cine ştie ce neghiobie, şi ei înţeleg că nu ştim ceea ce Craii ar fi trebuit să ştie. Nu putem nici să le propunem un cap de-al Botezătorului, pentru că nişte Crai care fac negoţ cu cele sfinte nu reuşesc deloc să-mi închipui. S-o ştergem degrabă, pentru că or fi ei buni creştini, dar nu ne spune nimeni că se poartă cu mănuşi cu cine-i ia peste picior!”

Drept care îşi luară rămas-bun, primind în dar multe provizii şi întrebându-se ce-o fi fiind acea Abhazie în care te înfundai aşa de uşor.

Învăţară repede ce anume erau pietrele negre ale Bubuctorului. Mergeau mile întregi pe prundul râului aceluia, şi unii nomazi pe care-i întâlniseră puţin mai înainte le explicaseră că cine le atingea devenea negru ca ele. Ardzrouni spusese însă că trebuiau să fie pietre foarte preţioase, pe care nomazii le vindeau la cine ştie ce piaţă îndepărtată şi spuneau povestea aceea ca să-i împiedice pe alţii să le culeagă. Se repezise să pună gheara pe ele şi le arăta prietenilor cât de lucioase erau şi perfect şlefuite de apă. Dar, în timp ce vorbea, faţa lui, gâtul, mâinile, deveniră rapid negre ca abanosul; el îşi deschisese haina la piept, şi foarte negru era acum şi pieptul, îşi descoperise picioarele, şi erau şi acelea precum cărbunele.

Ardzrouni se aruncase gol în râu, se rostogolise în apă, îşi râcâia pielea cu pietrişul de la fund... Nu era nimic de făcut, Ardzrouni devenise negru ca noaptea şi i se vedeau numai ochii albi şi buzele roşii sub barbă, devenită şi ea neagră.

La început ceilalţi se stricară de râs, în timp ce Ardzrouni îi înjura de mamele lor, apoi încercară să-l mângâie: „Vrem să trecem drept Craii?” zise Baudolino. „Ei, bine, cel puţin unul dintre ei era negru, jur că-i negru unul dintre cei trei care se odihnesc astăzi la Colonia. Şi iată că ceata noastră devine şi mai de crezut.” Solomon, mai grijuliu, amintea că auzise de pietre care schimbau culoarea pielii, dar că se găseau leacuri, şi Ardzrouni avea să se facă din nou mai alb ca înainte. „Da, la săptămâna cu trei vineri”, hohotea Ciula, iar pe nefericitul armean trebuiră să-l ţină pentru că voia să-i dezlipească urechea dintr-o mişcare.

Într-o bună zi intrară într-un codru des cu copaci foarte frunzoşi, cu fructe de toate felurile, prin care curgea un râu cu apa albă ca laptele. Iar în codru se deschideau poieni pline de verdeaţă, cu palmieri şi viţă-de-vie încărcată de ciorchini frumoşi cu boabele mari cât chitra. Într-una din rariştile acestea era un sat de colibe simple şi solide, de paie curate, din care ieşiră oameni complet goi din cap până-n picioare, şi la unii bărbaţi doar din întâmplare uneori barba foarte lungă şi curgătoare le acoperea părţile ruşinoase. Femeile nu se ruşinau să-şi arate sânii şi pântecele, dar lăsau impresia că o făceau în mod foarte cast: îi priveau pe noii veniţi cu îndrăzneală în ochi, dar fără să işte gânduri necuviincioase.

Aceia vorbeau greceşte şi, primindu-i cuviincios pe oaspeţi, ziseră că erau gimnosofişti, adică făpturi care, în nevinovata goliciune, cultivau înţelepciunea şi practicau bunăvoinţa. Călătorii noştri fură poftiţi să se-nvârtă liberi prin satul lor păduratic, iar seara fură invitaţi la o cină făcută numai din bucate dăruite firesc de pământ. Baudolino puse unele întrebări celui mai bătrân dintre ei, pe care toţi îl tratau cu un deosebit respect. Îi întrebă ce anume posedau, iar acela răspunse: „Posedăm pământul, copacii, soarele, luna şi astrele. Când ne este foame, mâncăm fructele arborilor, care, luându-se după soare şi lună, le produc singuri. Când ne este sete, ne ducem la râu şi bem apă. Avem câte o femeie de fiecare şi, urmând ciclul lunar, fiecare îşi fecundează soaţa, până ce naşte doi fii, şi-l dăm pe unul tatălui şi pe celălalt mamei.”

Baudolino se miră că nu văzuse nici un templu şi nici un cimitir, iar bătrânul zise: „Acest loc în care stăm este şi mormântul nostru, şi aici murim întinzându-ne în somnul morţii. Pământul ne naşte, pământul ne nutreşte, sub pământ dormim somnul veşnic. Cât despre templu, ştim că se ridică-n alte locuri, ca să-l cinstească pe acela pe care ei îl numesc Creatorul tuturor lucrurilor. Dar noi credem că lucrurile s-au născut prin charis, din pronia lor înşile, aşa cum tot printre ele însele se menţin, iar fluturele dă polen florii care, crescând, îl va hrăni.”

„însă, pe cât înţeleg, voi practicaţi iubirea şi respectul unii faţă de alţii, nu ucideţi animale, şi nici, cu atât mai mult, pe semenii voştri. În virtutea cărei porunci o faceţi?”

„O facem tocmai ca să compensăm lipsa oricărei porunci. Numai practicând şi învăţând binele putem să-i mângâiem pe semenii noştri de lipsa unui Tată.”

„Nu te poţi lipsi de un Tată”, murmura Poetul către Baudolino. „Uite cum a ajuns biata noastră armată de la moartea lui Frederic. Ăştia stau aici cu păsăricile goale, dar nu ştiu deloc cum este viaţa...”

Boron, în schimb, fusese impresionat de înţelepciunea aceea şi prinsese să-i pună un şir de întrebări bătrânului.

„Care-s mai