„Morţii sunt mai mulţi, dar nu se mai pot număra. De aceea, cei ce se văd sunt mai mulţi decât cei ce nu se mai pot vedea.”

„Ce e mai tare, moartea sau viaţa?”

„Viaţa, pentru că soarele când răsare are raze luminoase şi strălucitoare şi când apune pare mai slab.”

„Ce-i mai mult, pământul sau marea?”

„Pământul, pentru că şi marea stă pe fundul pământului.”

„Ce a venit întâi, noaptea sau ziua?”

„Noaptea. Tot ce se naşte se formează-n întunericul pântecelui şi numai după aceea este dat la lumină.”

„Care-i partea cea mai bună, dreapta sau stânga?”

„Dreapta. Într-adevăr, şi soarele răsare de la dreapta şi străbate orbita lui în cer către stânga, iar femeia alăptează întâi de la ţâţa dreaptă.”

„Care-i cel mai feroce dintre animale?” întrebă atunci Poetul.

„Omul.”

„De ce?”

„Întreabă-te pe tine însuţi. Şi tu eşti o fiară care are cu sine alte fiare, şi asta din râvna de a voi să lipsească de viaţă toate celelalte fiare.”

Atunci Poetul zise: „Dar, dacă toţi ar fi ca voi, marea n-ar mai fi navigată, pământul n-ar mai fi cultivat, nu s-ar naşte mari împărăţii care aduc ordine şi măreţie în mărunta dezordine a lucrurilor pământeşti.”

Răspunse bătrânul: „Fiecare dintre aceste lucruri este cu siguranţă o fericire, dar e clădit pe nefericirea altuia, şi asta noi nu vrem.”

Abdul întrebă dacă ştiu unde trăia cea mai frumoasă şi cea mai depărtată dintre toate prinţesele. „O cauţi?” întrebă bătrânul, şi Abdul răspunse că da. „Ai văzut-o vreodată?”, şi Abdul răspunse că nu. „O vrei?”, şi Abdul răspunse că nu ştia. Atunci bătrânul intră în coliba lui şi ieşi cu un talger de metal aşa de lustruit şi de lucios încât toate lucrurile din jur se oglindeau ca pe o suprafaţă de apă limpede. Spuse: „Am primit odată în dar această oglindă, şi nu puteam s-o refuzăm din cuviinţă faţă de dăruitor. Dar nici unul dintre noi n-ar voi să se privească-n ea, pentru că asta ar putea să ne ducă la deşertăciunea trupului nostru sau la scârba pentru vreun defect de-al nostru, şi aşa am trăi cu teama că alţii ne-ar dispreţui. În oglinda asta, poate, vei vedea într-o zi ceea ce căutai!”

Pe când erau gata s-adoarmă, Boidi zise, cu ochii umezi: „Să ne oprim aici.”

„Frumos ţi-ar mai sta, gol ca un vierme”, i-o întoarse Poetul.

„Poate că vrem prea mult”, zise Rabbi Solomon, „dar acum nu mai putem evita să vrem.”

Porniră din nou în dimineaţa următoare.

27

Baudolino în beznele Abhaziei

După ce-i lăsară pe gimnosofişti, umblară îndelung, tot întrebându-se care era chipul de a ajunge la Sambatyon fără să treacă prin locurile înspăimântătoare pe care oamenii aceia le pomeniseră. Dar zadarnic. Străbătură câmpii, treceau torente prin vaduri, se căţărau pe povârnişuri prăpăstioase, cu Ardzrouni care-şi făcea din când în când socotelile lui pe harta lui Cosmas şi-i vestea că ori Tigrul, ori Eufratul, ori Gangele nu trebuiau să fie departe. Poetul îi spunea să tacă din gură, om tuciuriu şi urât ce era; Solomon îi repeta că mai curând sau mai târziu avea să se facă din nou alb, şi zilele şi lunile treceau tot mereu aceleaşi.

Odată poposiră pe lângă un iaz. Apa nu era prea limpede, dar putea fi de ajuns şi cel mai mult se bucurară caii. Tocmai se pregăteau să se culce, când răsări luna şi la lumina primelor ei raze văzură în umbră o foşgăială sinistră. Era un număr nesfârşit de scorpioni, toţi cu vârfurile cozilor ridicate, în căutare de apă, şi-i urma o turmă de şerpi de o mare varietate de culori: unii aveau solzi roşii, alţii negri şi albi, alţii sclipitori ca aurul. Toată zona aceea era tot un şuier de-al lor şi o mare spaimă puse stăpânire pe ei. Se puseră în cerc cu spadele îndreptate spre în afară căutând să omoare jigăniile acelea otrăvitoare înainte să se apropie de bariera lor. Dar şerpii şi scorpionii păreau mai atraşi de apă decât de ei şi, după ce băură, se retraseră încet-încet, adăpostindu-se prin crăpăturile pământului.

La miezul nopţii, pe când credeau că putea să-i fure somnul, sosiră şerpii cu creastă, fiecare cu câte două şi trei capete. Cu solzii lor măturau pământul şi ţineau fălcile căscate, printre care le vibrau câte trei limbi. Li se simţea de la o milă putoarea şi ai fi zis că ochii lor, care scânteiau la lumina lunii, împrăştiau venin, cum se-ntâmplă de altfel cu vasiliscul... Se luptară un ceas, pentru că animalele acelea erau mai agresive decât celelalte şi poate căutau carne. Uciseră câteva, iar semenele lor se repeziră la cadavre, făcând din ele un ospăţ şi uitând de oameni. Se convinseseră acum că au trecut de primejdie, când, după şerpi, sosiră raci, mai mult de o sută, acoperiţi cu solzi de crocodil şi cu carapacele lor respingeau loviturile de sabie. Până ce Colandrino avu o idee dată de disperare: se apropia de unul dintre ei, îi dădea un picior zdravăn chiar sub burtă şi acela se răsturna pe spate dând ca un bezmetic din picioare. Aşa putură să-i înconjoare, presărându-i cu vreascuri şi dându-le foc. Îşi dădură apoi seama că, odată lipsiţi de carapacea lor, erau buni şi de mâncat, şi aşa, timp de două zile, avură o provizie de carne dulce şi uscată, dar la urma urmei destul de bună şi hrănitoare.

Altă dată întâlniră cu adevărat vasiliscul, şi era întocmai aşa cum îl zugrăviseră atâtea poveşti, fără îndoială adevărate. Ieşise dintr-o stâncă despicând piatra, aşa cum spusese şi Pliniu. Avea capul şi membrele de cocoş, iar în lungul crestei o carne crescută, roşie, în formă de coroană, ochii galbeni şi bulbucaţi ca de broască şi trupul de şarpe. Era de un verde de smarald, cu sclipiri argintii, iar la