„Nu vă apropiaţi”, strigă Solomon, „şi mai ales nu-l priviţi în ochi, pentru că se ştie că din ei emană o putere primejdioasă!” Vasiliscul se târa către ei, putoarea se făcea tot mai nesuferită, până ce nu-i trecu prin minte lui Baudolino că exista un chip să-l omoare. „Oglinda, oglinda!” strigă el la Abdul. Acesta îi întinse oglinda de metal pe care o primise de la gimnosofişti. Baudolino o luă, şi cu mâna dreaptă o ţinea dinaintea sa, ca pe un scut întors chiar către monstru, în timp ce cu stânga îşi acoperea ochii aşa încât să se ferească de privirea aceea, şi-şi măsura paşii în funcţie de ceea ce vedea pe pământ. Se proţăpi dinaintea fiarei şi mai întinse o dată oglinda. Atras de lucirile ei, vasiliscul înălţă capul şi-şi fixă ochii săi bulbucaţi chiar pe suprafaţa lucitoare, trimiţându-şi suflarea-i îngrozitoare. Dar deîndată tremură tot, bătu din pleoapele-i vinete, scoase un ţipăt groaznic şi se lungi mort la pământ. Atunci toţi îşi amintiră că oglinda trimite înapoi vasiliscului atât puterea privirii lui, cât şi suflarea otrăvită pe care o scoate, şi acestor două puteri nemaivăzute le rămâne victimă el însuşi.

„Suntem de pe acum într-o ţară de monştri”, zise foarte mulţumit Poetul. „împărăţia e tot mai aproape.” Baudolino nu-nţelegea dacă zicând „împărăţia” el se gândea la aceea a Preotului sau la împărăţia viitoare care-l aştepta.

Aşa că, întâlnind azi hipopotami antropofagi, mâine lilieci mai mari decât porumbeii, ajunseră la un sat dintre munţi, la poalele cărora se întindea o câmpie cu copaci rari, care de departe părea cufundată într-o ceaţă uşoară, dar pe urmă ceaţa se făcea tot mai deasă, ca să devină treptat un nor întunecat şi de nepătruns, prefăcându-se la orizont într-o singură fâşie neagră de tot care contrasta puternic cu zdrenţele roşii ale asfinţitului.

Locuitorii erau prietenoşi, dar, ca să înveţe limba lor, făcută toată din sunete guturale, îi trebuiră lui Baudolino câteva zile, în cursul cărora fură găzduiţi şi ospătaţi cu carnea unor iepuri de munte, care se găseau din belşug printre stâncile acelea. Când fu cu putinţă să-i înţeleagă, ei spuseră că la poalele muntelui începea marele ţinut al Abhaziei, care avea caracteristica următoare: era o pădure uriaşă în care domnea întunericul cel mai adânc, dar nu ca şi cum ar fi noapte, când cel puţin există lumină de la cerul înstelat, ci chiar beznă deasă, ca şi cum te-ai fi aflat pe fundul unei prăpăstii cu ochii închişi. Provincia aceea fără lumină era locuită de abhazi, care trăiau foarte bine acolo, aşa cum se-ntâmplă cu orbii prin locurile unde au trăit încă din copilărie. Pare că se orientau cu ajutorul auzului şi cu mirosul, dar cum anume erau nu ştia nimeni, pentru că nimeni nu îndrăznise să se aventureze până acolo.

Întrebară dacă erau alte chipuri de înaintat către răsărit şi aceia spuseră că da, ajungea să ocoleşti Abhazia cu pădurea ei, dar asta, aşa cum transmiteau legendele vechi, ar fi luat mai mult de zece ani de călătorie, pentru că pădurea întunecată se întindea peste vreo sută şi zece mii de salamoci, şi fu cu neputinţă să priceapă cât de lung era un salamoc pentru ei, dar cu siguranţă mai mult decât o milă, decât un stadiu, decât o parasangă persană.

Se pregăteau să se oprească, pe când Porcelli, care din ceata lor fusese totdeauna cel mai tăcut, îi aminti lui Baudolino că ei, cei din Frascheta, erau obişnuiţi să meargă prin neguri mari de le tăiai cu cuţitul, lucru care era mai greu şi decât prin bezna deasă, pentru că-n cenuşiul acela se vedeau, datorită înşelării ochilor obosiţi, răsărind forme care nu existau pe lume, şi deci chiar şi acolo unde ai fi putut să umbli trebuia să te opreşti, iar, dacă te lăsai mirajului, schimbai drumul şi cădeai în vreo iezătură. „Şi ce te faci în ceaţa de la noi de-acasă”, zicea el, „decât să mergi la nimereală, din instinct, cum o fi, cum fac liliecii care sunt orbi cu totul, şi nu poţi măcar să te iei după miros, pentru că îţi intră ceaţa în nări, şi singurul miros pe care-l simţi e al tău? Aşa că”, încheie el, „dacă te-ai obişnuit cu ceaţa, întunericul beznă e ca şi cum ai merge ziua.”

Ceilalţi alexandrini spuseră şi ei la fel, şi de aceea Baudolino şi cei cinci tovarăşi ai săi conduseră grupul, pe când ceilalţi se legaseră fiecare de câte unul dintre caii lor şi-i urmau nădăjduind în ceva mai bun.

La început se mergea aproape cu plăcere, pentru că părea că se aflau chiar în ceaţa de la ei de acasă, dar după câteva ceasuri se făcu de-adevărat întuneric beznă. Călăuzii îşi ascuţeau urechile ca să audă vreun zgomot de vreascuri, iar când nu-l mai auzeau, credeau c-au intrat în vreo răritură. Locuitorii satului spuseseră că pe pământurile acelea sufla permanent un vânt foarte puternic de la miazăzi la miazănoapte şi deci de fiecare dată Baudolino îşi umezea un deget, îl înălţa în aer, simţea dincotro venea vântul şi întorcea către răsărit.

Îşi dădeau seama când se făcea noapte pentru că aerul se răcea şi deci se opreau să se odihnească - hotărâre inutilă, zisese Poetul, pentru că-ntr-un loc ca ăla te puteai odihni foarte bine şi ziua. Dar Ardzrouni le atrase luarea aminte că, atunci când era frig, nu se mai simţeau zgomote de animale, iar dacă se simţeau iarăşi, şi mai ales cântece de păsări, era când venea primul aer călduţ. Semn că vieţuitoarele, în Abhazia, măsurau ziua după cum urmau între ele frigul şi căldura, ca şi cum ar fi fost apariţia soarelui sau a lunii.

Timp de multe zile nu simţiră prezenţe omeneşti. Terminând proviziile, întindeau mâna până ce atingeau ramurile arborilor şi pipăiau ramură cu ramură, uneori ceasuri în şir, până