ce găseau un fruct - pe care-l mâncau având încredere că nu era otrăvitor. Adesea era parfumul înţepător al vreunei minuni vegetale cel care-i oferea lui Baudolino (care avea mirosul cel mai fin dintre toţi) indiciul de a merge mai departe sau de a coti la dreapta sau la stânga. Odată cu trecerea zilelor, se făcură din ce în ce mai simţitori. Aleramo Scaccabarozzi, zis Ciula, avea un arc şi-l întindea imediat ce simţea dinaintea lui bătăile de aripi ale vreunei păsări mai puţin iuţi sau poate mai puţin zburătoare, cum sunt la noi găinile. Slobozea săgeata şi, de cele mai multe ori, ei, călăuziţi de un ţipăt sau de o bătaie frenetică de aripi muribunde, înşfăcau prada, o jumuleau de pene şi o frigeau la un foc de vreascuri. Lucrul cel mai uimitor era că, frecând pietrele, puteau să aprindă lemnele: flacăra se înălţa, roşie aşa cum trebuie, dar nu lumina nimic, nici măcar pe ei, care stăteau alături, şi apoi se întrerupea în punctul unde, pus în ţepuşa unei crengi, puneai vietatea la fript.

Nu era greu să găsească apă, pentru că destul de des se auzea gâlgâitul vreunui izvor sau râuşor. Înaintau cu multă încetineală, iar odată-şi dăduseră seama că, după două zile de călătorie, se întorseseră în locul de unde porniseră, pentru că pe lângă un mic fir de apă, pipăind împrejur, găsiseră urmele popasului lor de mai înainte.

În sfârşit simţiră şi prezenţa abhazilor. Auziră mai întâi nişte voci, ca nişte susure, de jur-împrejurul lor, şi erau voci aţâţate, deşi destul de slabe, de parcă locuitorii pădurii îşi arătau cu degetele unul altuia acei vizitatori neaşteptaţi şi nemaivăzuţi vreodată sau nemaiauziţi. Poetul scosese un strigăt foarte puternic, şi vocile se stinseseră, pe când o agitaţie de ierburi şi de frunze le spunea că abhazii fugeau înfricoşaţi. Dar pe urmă se întorseseră, şi începuseră din nou să susure, din ce în ce mai uimiri de invazia aceea.

La un moment dat, Poetul se simţise atins de o mână sau mai bine zis de o labă păroasă, înşfăcase dintr-odată ceva şi se auzise un urlet de spaimă. Poetul dăduse drumul, iar vocile băştinaşilor se depărtaseră puţin, de parcă ei lărgiseră cercul ca să se ţină la distanţa cuvenită.

Nu se întâmplă nimic timp de câteva zile. Călătoria continua, şi abhazii îi însoţeau, şi poate că nu erau aceiaşi de prima oară, ci alţii care fuseseră avertizaţi de trecerea lor. Într-adevăr, într-o noapte (oare era noapte?), auziseră departe ca un fel de răpăit de tobe sau ca şi cum cineva bătea într-un trunchi de copac scorburos. Era un zgomot uşor, dar se împrăştia prin tot spaţiul din jurul lor, poate pe mile întregi, şi înţeleseseră că prin sistemul acela abhazii îşi trimiteau veşti, la distanţă, despre ceea ce se-ntâmpla în pădurea lor.

Până la urmă se obişnuiseră cu tovărăşia acea invizibilă. Şi se obişnuiau din ce în ce mai mult cu întunericul, aşa încât Abdul, care suferise în chip deosebit de razele soarelui, zicea că se simte mai bine, aproape nu mai avea febră, şi se întorsese la cântecele lui. Într-o seară (oare era seară?), pe când se încălzeau în jurul focului, îşi luase din şa instrumentul şi începuse din nou să cânte:

 

Trist şi ferice-acum, la cap de drum

nădăjduiesc să-mi văd iubirea de departe.

De voi vedea-o, nu ştiu, oriunde merg acum

de ea am să rămân tot mai departe.

Mi-e pasul greu şi aspru-i drumul meu,

nicicum n-oi mai putea să-mi ştiu destinul.

Deci facă-se voia lui Dumnezeu.

Dar mare bucurie, aşa cum cer

la Domnul, o să-mi fie şi popasul.

Dac-o vrea ea, găsi-voi, aşa sper,

odihnă lângă dânsa, unde mă duce pasul.

Şi cântecu-mi va fi frumos şi lin

Când voi putea doar ei să i-l închin

de-aproape, din al inimii preaplin.

 

Îşi dădură seama că abhazii, care până atunci şopotiseră prin jur fără încetare, tăcuseră cu totul. Ascultaseră în tăcere cântarea lui Abdul, apoi încercaseră să răspundă: se auzeau sute de buze (oare buze erau?) care fluierau, suflau cu graţie ca mierlele dezmierdate, repetând melodia cântată de Abdul. Găsiră astfel o înţelegere fără cuvinte cu gazdele lor, şi-n nopţile următoare se întreţinură pe rând, unii cântând, iar ceilalţi părând a cânta şi ei din flaute. Odată Poetul intonă grosolan unul dintre cântecele de tavernă care la Paris făcea să roşească până şi slujnicele, iar Baudolino îi ţinu isonul. Abhazii nu răspunseră, dar, după o lungă tăcere, unul sau doi dintre ei reîncepură se fredoneze melodiile lui Abdul, ca pentru a spune că acelea erau bune şi le plăceau, nu celelalte. Prin asta arătau, aşa cum observa Abdul, blândeţe în sentimente şi capacitatea de a deosebi muzica bună de cea proastă.

Abdul, singurul autorizat să le „vorbească” abhazilor, se simţea ca renăscut. Ne aflăm în împărăţia tandreţii, zicea el, şi deci foarte aproape de ţinta mea. Haideţi acum, să mergem. Nu, răspundea Boidi, fermecat, de ce să nu rămânem aici? Este oare vreun loc mai frumos pe lume decât ăsta, unde, chiar dacă-i ceva urât, nu-l vezi?

Baudolino credea şi el că, după ce văzuse atâtea lucruri în lumea largă, zilele acelea lungi petrecute pe întuneric îl reîmpăcaseră cu el însuşi. Pe întuneric se întorcea la amintirile lui, se gândea la copilăria lui, la tatăl, la mama lui, la Colandrina cea dulce şi nefericită. Într-o seară (era oare seară? Da, pentru că abhazii tăceau şi dormeau), neputând adormi, se mişca atingând cu mâinile frunzele copacilor, ca şi cum căuta ceva. Găsi la un moment dat un fruct, moale la pipăit şi foarte parfumat. Îl luă şi-l încercă în dinţi, şi se simţi copleşit deodată de dor, că nu ştia dacă visa sau era treaz.

Dintr-odată, văzu sau mai bine spus o simţi alături, ca şi cum o vedea, pe Colandrina. „Baudolino, Baudolino”, îl chema ea cu o voce de adolescentă, „nu te opri, chiar dacă