acolo pare totul aşa de frumos. Trebuie să ajungi la împărăţia Preotului aceluia despre care-mi spuneai şi să-i dai cupa aceea, căci, dacă nu, cine-l va face duce pe Baudolinetto al nostru, pe Colandrinuccio? Fă-mi pe plac, căci nici aici nu-i rău, dar tare mi-e dor de tine.”

„Colandrina, Colandrina”, striga Baudolino sau credea că strigă, „taci, tu eşti o stafie, o înşelăciune, rodul acelui fruct! Morţii nu se-ntorc!”

„De obicei nu”, răspundea Colandrina, „dar am stăruit mult. Am spus şi eu, în sfârşit, mi-aţi dat doar un anotimp cu bărbatul meu, doar un piculeţ. Faceţi-mi plăcerea asta sfântă, dacă aveţi şi voi o inimă. Aici e bine, şi-o văd pe Sfânta Fecioară şi pe toţi sfinţii, dar îmi lipsesc mângâierile lui Baudolino al meu care-mi dădeau sfredeluşuri la inimă. Mi-au dat timp puţin, doar atât cât să-ţi dau un pupic. Baudolino, nu te opri în timpul drumului cu femeile de prin locurile acelea, căci poate au boli urâte pe care nu le ştiu nici eu. Ia-ţi picioarele la spinare şi du-te către soare.”

Dispăru, în timp ce Baudolino simţea o atingere moale pe obraz. Se smulse din starea aceea - nici somn, nici veghe - şi adormi apoi liniştit. În ziua următoare le spuse prietenilor lui că trebuiau să-şi continue drumul.

După multe alte zile zăriră un licăr, o albeaţă lăptoasă. Din nou întunericul se prefăcea în cenuşiul unei ceţi dese şi continue. Îşi dădură seama că abhazii care-i întovărăşeau se opriseră şi-i salutau fluierând. Îi simţiră opriţi pe buza unei rarişti, la marginile luminii aceleia de care ei desigur că se temeau, ca şi cum îşi fluturau acum mâinile, şi din moliciunea glasurilor lor îşi dădură seama că surâdeau.

Trecură prin ceaţă, apoi văzură din nou lumina soarelui. Rămaseră ca orbiţi, iar Abdul începu din nou să fie cuprins de tremurăturile febrei. Se gândeau că după încercarea din Abhazia aveau să intre în ţinuturile râvnite, dar trebuiră să-şi schimbe părerea.

Deîndată începură să zboare pe deasupra capetelor lor păsări cu chip omenesc care strigau: „Pe ce pământ călcaţi? Întoarceţi-vă înapoi! Nu se poate să intraţi în pământul Fericiţilor! Întoarceţi-vă şi călcaţi pământul care v-a fost dat!” Poetul zise că era vorba de o vrăjitorie, poate unul din modurile în care era ocrotit pământul Preotului, şi-i convinse să meargă înainte.

 

După unele zile de mers printr-un pietriş lipsit de orice fir de iarbă, văzură venindu-le în întâmpinare trei fiare. Una era cu siguranţă o pisică, cu spinarea arcuită, cu perii zburliţi şi cu ochii ca doi tăciuni aprinşi. Cealaltă avea cap de leu, care răgea, trupul de capră şi spinarea de balaur, dar pe spatele de capră se înălţa un al doilea cap, cu coarne şi behăitor. Coada era un şarpe, care, şuierând, se ridica drept înainte să-i ameninţe pe cei care veneau. Cea de-a treia avea trup de leu, coadă de scorpion şi cap aproape omenesc, cu ochii albaştri, cu un nas bine conturat şi cu o gură căscată în care se zăreau, dedesubt şi deasupra, trei şiruri de dinţi, ascuţiţi ca săbiile.

Fiara care-i îngrijora cel mai tare a fost imediat pisica, cea care-i cunoscută ca trimis al Satanei şi slujitoare doar a necromanţilor, asta şi pentru că de orice monstru te poţi feri, dar nu şi de ea, care, înainte ca tu să tragi spada, îţi sare pe faţă şi-ţi gherăie ochii. Solomon murmura că nu era nimic bun de aşteptat de la un animal care-n Cartea Cărţilor nu fusese niciodată numit, Boron zise că cel de-al doilea animal era cu siguranţă o himeră, singura care, dacă vidul exista, putea zbura zumzăind prin el, şi ar putea suge gândurile fiinţelor omeneşti. Pentru al treilea animal nu era nici o îndoială, şi Baudolino îl recunoscu ca fiind o manticoră, deloc diferită de fiara leucocrocă despre care cu mult timp în urmă (oare cât trecuse?) îi scrisese Beatricei.

Cei trei monştri înaintau către ei: pisica în paşi vioi de pluş, celelalte două tot atât de hotărâte, dar ceva mai încete, datorită greutăţii pe care o are un animal cu trei forme de a se potrivi mişcării unor încrucişări atât de diferite.

Luă primul iniţiativa Aleramo Scaccabarozzi, zis Ciula, care acum nu se mai despărţea de arcul său. Slobozi o săgeată drept în capul pisicii, pe care o prăvăli fără suflare. La vederea acestui lucru, himera făcu un salt înainte. Plin de curaj, Cuttica din Quargnento, strigând că la el acasă ar fi ştiut să potolească prin sfaturi blânde tauri în călduri, îi ieşi în cale ca s-o străpungă, dar pe neaşteptate monstrul ţâşni în salt, îl dădu la pământ şi tocmai îl amuşina cu fălcile sale de leu, când alergară Poetul, Baudolino şi Colandrino să hăcuiască fiara cu tăişurile, până ce-i dădu drumul şi se lungi la pământ.

În timpul acesta atacase şi manticora. O înfruntară Boron, Kyot, Boidi şi Porcelli; pe când Solomon zvârlea în ea cu pietre bolborosind blesteme în limba lui sfântă, Ardzrouni se trăgea îndărăt, negru şi cu groază, iar Abdul stătea ghemuit pe jos, apucat de tremure şi mai grozave. Bestia păru să privească situaţia cu isteţime omenească şi războinică în acelaşi timp. Cu neaşteptată agilitate îi ocoli pe cei care-i barau calea şi, înainte ca aceia să o poată lovi, se şi aruncase asupra lui Abdul, care nu era în stare să se apere. Cu cele trei şiruri de dinţi îl muşcă de un umăr şi nu-i dădu drumul nici când ceilalţi săriră să-şi elibereze prietenul. Urla sub loviturile spadelor lor, dar ţinea straşnic trupul lui Abdul ce şiroia sânge dintr-o rană ce se lărgea tot mai mult. În cele din urmă, monstrul nu mai putu supravieţui loviturilor pe care i le dădeau patru adversari cuprinşi de furie şi, cu un răget îngrozitor, se stinse. Dar se ceru multă trudă să-i deschidă fălcile şi să-l elibereze pe Abdul din strânsoarea ei.

La sfârşitul bătăliei aceleia, Cuttica avea un braţ rănit, dar Solomon îl şi îngrijea acum cu o