unsoare a lui, anumită, zicând că avea să scape ieftin. Abdul însă scotea vaiete slabe pierzând mult sânge. „Legaţi-i rana”, zise Baudolino, „aşa slab cum era, nu trebuie să sângereze şi mai mult!” încercară toţi să oprească şuvoiul acela folosindu-şi veşmintele ca să-i şteargă rana, dar manticora muşcase în adâncul măruntaielor, poate chiar atingându-i inima.

Abdul aiura. Murmura că prinţesa lui era pesemne foarte aproape şi că nu putea să moară tocmai în clipa aceea. Cerea să fie pus la loc în picioare şi trebuiră să-l ţină, deoarece era limpede că monstrul îi strecurase cine ştie ce otravă în carne.

Crezând în propria-i înşelătorie, Ardzrouni scosese din desaga lui Abdul capul Botezătorului, rupsese sigiliul, luase craniul conţinut în relicvariu şi i-l pusese în mâini. „Roagă-te”, zicea, „Roagă-te pentru salvarea ta.”

„Imbecilule”, îi zicea cu dispreţ Poetul, „întâi că nu te aude, şi al doilea, aia-i căpăţâna cine ştie cui, pe care tu ai cules-o din vreun cimitir nesfinţit.”

„Orice relicvă poate reînvia duhul unui muribund”, zicea Ardzrouni.

După-amiaza târziu, Abdul nu mai vedea nimic şi întreba dacă se aflau iarăşi în pădurea Abhaziei. Înţelegând că venea momentul suprem, Baudolino se hotărî - şi ca de obicei, cu inimă bună — puse la bătaie o altă minciună.

„Abdul”, îi spuse, „tu eşti acum la capătul dorinţelor tale. Ai ajuns în locul după care suspinai, trebuia doar să treci de încercarea manticorei. Iată, vezi, doamna ta îţi stă în faţă. Cum a aflat de iubirea ta plină de nenoroc, de la cele din urmă margini ale pământului slăvit în care trăieşte, ea a alergat, răpită şi înduioşată de devotamentul tău.”'

„Nu”, gemu Abdul, „nu e cu putinţă. Vine ea la mine, şi nu eu la ea? Cum voi putea supravieţui la atâta bunătate? Spuneţi-i să aştepte; ridicaţi-mă, vă rog, ca să pot să mă închin ei...”

„Stai liniştit, prietene, căci, dacă ea a hotărât aşa, trebuie să te supui voinţei ei. Iată, deschide ochii, ea se apleacă asupră-ţi.” Şi-n timp ce Abdul ridica pleoapele, Baudolino întinse privirii aceleia, acum înceţoşate, oglinda gimnosofiştilor, în care muribundul zări, poate, umbra unei asemuiri care nu-i era necunoscută.

„Te văd, o, doamnă”, zise cu un fir de glas, „pentru prima şi ultima oară. Nu credeam că merit această bucurie. Dar eu mă tem ca tu să mă iubeşti, căci asta ar putea să-mi sature patima... Oh, nu, prinţesă, acum eşti prea darnică, de ce te înclini să mă săruţi?” Şi-şi apropia buzele tremurătoare de oglindă. „Ce simt acum? Durere pentru sfârşitul căutărilor mele sau plăcere pentru nemeritata cucerire?”

„Te iubesc, Abdul, şi asta-i de-ajuns”, mai avu putere să şoptească Baudolino la urechea prietenului care-şi dădea sufletul, şi el surâse. „Da, tu mă iubeşti, şi asta ajunge. Nu-i oare ceea ce am vrut mereu, chiar dacă-mi alungam gândul de teamă să nu se adeverească? Sau ceea ce nu voiam, de teamă că n-ar fi aşa cum am nădăjduit? Dar acum n-aş putea dori nimic mai mult. Cât eşti de frumoasă, principesa mea, şi cât de roşii îţi sunt buzele...” Lăsase să se rostogolească pe jos falsul craniu al Botezătorului, apucase cu mîini tremurânde oglinda, şi cu buzele se-nălţa, fără să reuşească, să-i atingă suprafaţa, aburită de suflarea lui. „Azi serbăm o moarte veselă, aceea a durerii mele. Oh, dulce doamnă, tu ai fost soarele meu şi lumina mea, pe unde treceai era primăvară, iar în mai erai luna care-mi vrăjea nopţile.” îşi reveni pentru o clipă şi zise, tremurând: „Dar poate-i un vis?”

„Abdul”, îi susură Baudolino amintindu-şi nişte versuri pe care el le cântase-ntr-o zi, „ce-i viaţa de nu-i umbra unui vis ce fuge?”

„Îţi mulţumesc, iubirea mea”, zise Abdul. Făcu ultima sforţare, pe când Baudolino îi sprijinea capul, şi sărută de trei ori oglinda. Apoi îşi plecă faţa, acum fără pic de sânge, galbenă precum ceara şi luminată ca lumina soarelui care asfinţea pe pământul acela pietros.

Alexandrinii săpară o groapă. Baudolino, poetul, Boron şi Kyot, ce plângeau un prieten cu care împărţiseră orice încă din anii tinereţii, coborâră sărmanul trup în pământ, îi puseră pe piept instrumentul acela care n-avea să mai cânte de-aici înainte laudele prinţesei îndepărtate şi-i acoperiră chipul cu oglinda gimnosofiştilor.

Baudolino culese craniul şi teaca-i aurită, apoi se duse şi luă desaga prietenului în care găsi un sul de pergament cu cântecele lui. Tocmai voia să pună la loc şi craniul Botezătorului, pe care-l pusese iarăşi în relicvariu, apoi îşi spuse: „Dacă se va duce în Paradis, aşa cum sper, n-o să aibă nevoie de el, pentru că-l va întâlni pe Botezător, pe cel adevărat, cu cap cu tot. Şi, în orice caz, e mai bine ca pe-acolo să nu fie găsit având asupra lui o relicvă cum nu se poate mai mincinoasă. Pe asta o iau eu, iar dacă-ntr-o zi o voi vinde, voi folosi banii ca să pun să-i facă, dacă nu un mormânt, cel puţin o lapidă frumoasă într-o biserică creştină.” închise relicvariul, puse la loc cât mai bine sigiliul, alături de al său, în desagii proprii. Timp de o clipă avu bănuiala că jefuise un mort, dar hotărî că de fapt lua cu împrumut ceva ce avea să restituie în altă formă. Oricum, nu le spuse nimic celorlalţi. Adună celelalte lucruri în desaga lui Abdul şi se duse să le depună în mormânt.

Astupară groapa şi înfîpseră în ea, în semn de cruce, sabia prietenului lor. Baudolino, Poetul, Boron şi Kyot îngenuncheară şi se rugară, în timp ce, puţin mai la o parte, Solomon murmura nişte litanii ce se obişnuiesc la evrei. Ceilalţi rămaseră ceva mai în urmă, Boidi dădu să spună ceva, apoi se mulţumi să zică: „De!...”

„Azi suntem şi mâine nu mai suntem”, zise Aleramo Scaccabarozzi, zis Ciula.

„De ce l-o fi luat tocmai pe el”, zise Cuttica.

„Asta-i soarta”, încheie Colandrino care, cu toate că era încă tânăr, era foarte înţelept.

 

 

 

28