„Aleluia!” exclamă după trei zile de mers Nicetas. „Iată colo Selimbria, împodobită cu trofee.” Şi cu trofee era cu adevărat împodobit oraşul acela mic cu case joase şi cu străzi pustii, pentru că - aşa cum aflară după aceea - a doua zi se ţinea sărbătoarea câtorva sfinţi sau arhangheli. Locuitorii împodobiseră cu ghirlande şi un stâlp înalt şi alb care se înălţa pe un teren de la marginea locuinţelor, iar Nicetas îi explica lui Baudolino că în vârful stâlpului aceluia, cu veacuri şi veacuri în urmă, trăise un pustnic, care nu mai coborâse de pe el decât la moarte şi, de acolo de sus, făcuse nenumărate minuni. Dar acum oameni ca aceia nu mai existau şi poate că şi ăsta era unul dintre motivele nenorocirilor imperiului.

Se îndreptară îndată spre casa prietenului în care Nicetas se încredea, şi Teofilact acesta, om în vârstă, primitor de oaspeţi şi bucuros, îi întâmpină cu dragoste frăţească adevărată. Se informă despre necazurile lor, plânse împreună cu ei distrugerea Constantinopolelui, le arătă casa cu multe odăi libere pentru toată ceata musafirilor, îi întremă iute cu vin nou şi cu o salată îmbelşugată cu măsline şi brânză. Nu erau delicatesele cu care Nicetas era obişnuit, dar prânzul acela ca la ţară fu de ajuns ca să-i facă să uite neplăcerile călătoriei şi casa rămasă departe.

„Staţi în casă câteva zile fără să vă duceţi nicăieri”, le recomandă Teofilact. „Aici au sosit acum mulţi refugiaţi din Constantinopole, iar lumea noastră de pe-aici nu i-a înghiţit niciodată pe cei din capitală. Acum sunteţi aici ca să cereţi pomană, voi care vă dădeaţi atâtea aere, zic ei. Şi pentru o bucată de pâine cer atâta aur cât cântăreşte ea. De-ar fi numai asta. Au ajuns aici de un timp şi nişte pelerini. Făceau ei pe stăpânii şi înainte, închipuiţi-vă ce fac acum când au aflat că sunt stăpâni peste Constantinopole, şi că unul dintre capii lor devine basileu. Umblă pe-aici îmbrăcaţi în veşminte de sărbătoare pe care le-au furat de pe la vreunul din funcţionarii noştri, pun mitrele luate de prin biserici pe capetele cailor şi cântă imnurile noastre într-o limbă pe care şi-au inventat-o ei, amestecând cine ştie ce vorbe de ruşine din limba lor, îşi fierb mâncarea în vasele noastre sfinte şi-şi poartă cu ei în preumblare femeile lor stricate îmbrăcate ca nişte înalte doamne. Mai curând sau mai târziu va trece şi asta, dar deocamdată veţi sta liniştiţi aici la mine.”

Baudolino şi Nicetas nici nu cereau altceva. În zilele care urmară, Baudolino continuă să povestească sub măslini. Aveau vin proaspăt şi măsline, şi iar măsline de gustat ca să le vină din nou pofta de băut. Nicetas era doritor să afle dacă în cele din urmă ajunseseră în împărăţia Preotului Ioan.

Da şi nu, îi spuse Baudolino. În orice caz, înainte de a spune unde ajunseseră, trebuia să treacă peste Sambatyon. Şi despre aventura aceea se apucă el imediat să povestească. Pe cât fusese de duios şi de pios pe când povestise despre moartea lui Abdul, tot pe atât de epic şi de maiestuos fu el când se referi la vadul acela greu. E semn, se gândea încă o dată Nicetas, că Baudolino era ca animalul acela ciudat, despre care el - Nicetas - auzise doar spunându-se, dar pe care poate că Baudolino îl şi văzuse, numit şi cameleon, ce semăna cu o capră foarte măruntă, care-şi schimbă culoarea după locul în care se găseşte, şi poate să se schimbe aşa de la negru până la verde-deschis, şi numai albul, culoarea nevinovăţiei, nu-l poate îmbrăca.

Mâhniţi de dispariţia prietenului lor, călătorii porniseră din nou la drum şi se pomeniseră iarăşi la începutul unei regiuni muntoase. Pe când mergeau ei aşa, auziseră mai întâi un zgomot îndepărtat, apoi un pârâit, un huruit ce se făcea tot mai lămurit şi mai clar, ca şi cum cineva ar fi aruncat un mare număr de pietre şi de sfărâmături de pe culmi, iar avalanşa ar fi târât cu ea pământ şi pietriş rostogolit la vale. Apoi zăriseră un nor de pulbere, ca o ceaţă sau o negură, dar, în loc de un nor mare de umezeală care ar fi întunecat razele soarelui, ăsta trimitea o mulţime de sclipiri, ca şi cum razele soarelui băteau într-o roială de atomi minerali.

La un moment dat, Rabbi Solomon, primul, înţelesese: „E Sambatyonul”, strigase el, „suntem aproape de ţintă!”

Era cu adevărat fluviul de piatră, şi-şi dădură seama când ajunseră aproape de malurile sale, asurziţi de marea hurducăială care aproape că-l împiedica pe fiecare să asculte cuvintele celuilalt. Era o curgere maiestuoasă de pietre şi de pământ, care trecea fără oprire, şi se puteau vedea, în scurgerea aceea de stânci mari şi informe lespezi neregulate, tăioase ca săbiile, mari cât pietrele de mormânt, iar între una şi alta, pietriş, fosile, vârfuri, colţi şi aşchii.

Mergând cu o iuţeală de parcă erau împinse de un vânt impetuos, frânturi de tuf calcaros se rostogoleau unele peste altele, mari felii de lespede le lunecau pe deasupra, pentru ca apoi să-şi potolească avântul când săltau peste torente de pietricele, în timp ce bolovani acum rotunjiţi, lustruiţi ca de apă de lunecarea aceea a lor printre un pietroi şi altul, săreau în sus, cădeau înapoi cu bubuit sec şi erau luate chiar de vârtejurile pe care ei înşişi le făceau izbindu-se unii de alţii. În mijlocul şi deasupra acelei încălecări de stăvilare minerale se formau rafale de nisip, pale de ghipsuri, nouri de pietricele, spume de piatră ponce, şiroaie de tencuială măcinată.

Ici-colo ţâşnituri de ipsos, ploaie de pietricele de cărbuni cădeau înapoi pe ţărm, iar călătorii trebuiau uneori să-şi acopere feţele ca să nu le zdrelească.

„Ce zi e astăzi?” strigă Baudolino către tovarăşii săi. Iar Solomon, care ţinea socoteala tuturor sabaturilor, amintea că săptămâna abia începuse, şi pentru ca fluviul să-şi înceteze cursul, trebuiau să aştepte cel puţin şase zile. „Iar atunci când se