opreşte nu poţi să-l treci, căci nu se poate încălca porunca de sabat”, striga el răvăşit. „Dar de ce oare Sfântul, binecuvântat fie-i numele pururea, în înţelepciunea lui, n-a voit ca fluviul ăsta să se oprească duminica, fiindcă şi aşa, voi, neamurile, sunteţi necredincioşi şi odihna de sabat v-o puneţi în încălţări?”

„Tu nu te gândi la sabat”, urla Baudolino, „căci, dacă fluviul s-ar opri, aş şti eu prea bine cum să te fac să treci fără ca tu să comiţi păcatul. Va fi de ajuns să te azvârl pe-un catâr în timp ce dormi. Problema-i că tu însuţi ne-ai spus că, atunci când fluviul se opreşte, apare de-a lungul malurilor un stăvilar de flăcări, şi n-am făcut nimic... Aşa că-i în zadar să aşteptăm aici şase zile. Hai să mergem către izvor, şi poate c-o fi vreo trecere înainte ca fluviul să se nască.”

„Cum, cum?” strigau în gura mare ceilalţi care nu izbuteau să-nţeleagă nimic, însă, văzându-l cum pleacă, îl urmau ghicind că poate avusese vreo idee bună. Însă fu una foarte rea, căci călăriră timp de şase zile, văzând bine că albia se strâmta, iar fluviul devenea, încet-încet, un torent şi apoi un râuşor, dar fără să ajungă la izvor decât în cea de-a cincea zi, când încă din cea de-a treia se văzuse răsărind la orizont un lanţ trufaş de munţi foarte înalţi, care până la urmă păreau să cadă asupra călătorilor, aproape împiedicându-i să vadă cerul, închişi cum erau pe un drumuşor tot mai strâmt şi fără nici o ieşire, de pe care sus, sus de tot, se zărea acum doar o grămadă de nouri abia străbătuţi de lumină, care lingeau vârfurile culmilor acelora.

Aici, dintr-o crăpătură, aproape cât o rană, dintre doi munţi, se vedea ţâşnind Sambatyonul: o clocotire de nisipărie, o hurducăială de tuf, o picurare de mâl, un clinchetit de ţăndări, o bolboteală de pământ ce se face bulgări, o revărsare de bolovani, o ploaie de argile se prefăceau treptat într-un şuvoi mai închegat care-şi începea călătoria către vreun ocean nesfârşit de nisip.

Prietenii noştri pierdură o zi încercând să ocolească munţii şi să descopere o trecătoare mai sus de izvor, dar în zadar. Fură chiar ameninţaţi de neaşteptate morene care veneau şi se sfărâmau la copitele cailor lor, trebuiră să apuce un drum mai întortocheat, fură prinşi de noapte într-un loc unde din când în când se rostogoleau de pe culme blocuri de pucioasă vie, mai încolo căldura se făcu de nesuferit şi înţeleseră că, mergând, s-ar fi terminat apa din ploştile lor, în natura aceea moartă n-aveau să găsească nici o urmă de umezeală şi se hotărâră să se-ntoarcă. Numai că descoperiră că se rătăciseră printre cotiturile acelea şi mai pierdură o zi până să găsească iarăşi izvorul.

Ajunseră acolo când, după socotelile lui Solomon, sâmbăta trecuse deja şi, chiar dacă fluviul se oprise, îşi reluase drumul, şi trebuiau să mai aştepte încă şase zile. Scoţând exclamaţii care desigur nu le asigurau bunăvoinţa cerului, hotărâră atunci să urmeze fluviul, în nădejdea că acesta, deschizându-se până la urmă în vreo gură de vărsare sau deltă, sau estuar, s-ar fi prefăcut într-un deşert mai odihnit.

Călătoriră astfel câteva zori şi câteva asfinţituri, dezlipindu-se de ţărmuri ca să găsească locuri mai primitoare, iar cerul pesemne că uitase de ocările lor pentru că găsiră o mică oază cu câteva pete verzi şi un ochi de apă destul de zgârcit, dar de ajuns ca să se simtă uşuraţi şi să facă provizii pentru alte câteva zile. Apoi îşi continuară drumul, însoţiţi permanent de mugetul fluviului, sub ceruri arzătoare, dungate din când în când de nori negri, subţiri şi şterşi ca pietrele Bubuctorului.

Până ce, aproape după cinci zile de călătorie şi de nopţi zăpuşite ca şi zilele, băgară de seamă că bubuitul mareei aceleia începea să se schimbe. Fluviul luase o iuţeală şi mai mare, se conturau pe cursul lui ca un fel de curenţi, de repezişuri care târau grohotişuri de bazalt ca pe nişte paie, se auzea ca un tunet îndepărtat... Apoi, tot mai impetuos, Sambatyonul începea să se despartă într-o miriadă de râuleţe care se strecurau printre povârnişuri de munte ca degetele de la mână într-un ghemotoc de noroi; uneori, câte un val se vărsa într-o peşteră, apoi, printr-un fel de trecătoare stâncoasă care părea bună de mers, ieşea cu un muget şi se arunca furios la vale. Şi deodată, după un ocol larg pe care fură obligaţi să-l facă, pentru că malurile însele deveniseră primejdioase, bătute de vârtejuri de pietroaie, ajungând în vârful unui podiş, văzură cum Sambatyonul - dedesubtul lor - dispărea ca-ntr-un fel de gură a Iadului.

Erau nişte cataracte care se repezeau, din zeci de streşini de peşteri dispuse în amfiteatru, într-un nemăsurat vârtej final, o revărsare neîncetată de granit, o înghiţire de asfalturi, o singură mină de alaun, o fierbere de şisturi, şi-o izbitură continuă de pietre de pucioasă în maluri. Iar peste materia pe care văgăuna o eructa către cer, dar mai jos decât ochii celor care priveau ca dintr-un turn razele soarelui formau pe stropii aceia silicoşi un curcubeu uriaş care, deoarece orice corp răsfrângea razele cu strălucire diferită potrivit naturii lui, avea mult mai multe culori decât cele care se formau de obicei în cer după o ploaie repede şi, spre deosebire de ele, părea menit să sclipească în veşnicie fără să se destrame vreodată.

Era o înroşire de hematituri şi de cinabruri, o fulgerare de sineală de parc-ar fi fost oţel, un zbor înalt de fărâmături de orpimenturi de la galben la portocaliu ţipător, un azuriu de armeniu, o albeaţă de cochilii calcinate, o unduire verde de malahituri, o destrămare de litargir în şofraniuri din ce în ce mai palide, o ţâşnire de realgar, un râgâit de pământiu înverzit care pălea în pulbere de crisocol şi apoi se schimba în nuanţe de indigo şi violet, un triumf de aurărie mozaicată, o împurpurare de ceruză arsă, o vâlvătaie de sandrac, o moarare de cretă argintoasă, o