Nici un glas omenesc nu se putea face auzit în trâmbiţarea aceea, şi nici călătorii nu simţeau nevoia să vorbească. Asistau la agonia Sambatyonului care se-ncleşta furios că trebuia să dispară-n măruntaiele pământului, şi-ncerca să care cu sine tot ce-i stătea împrejur, scrâşnindu-şi pietrele ca să-şi exprime toată neputinţa.

Nici Baudolino, nici ai săi nu luaseră seama cât timp admiraseră mâniile prăpădului în care fluviul se-nmormânta fără voie, dar pesemne că au întârziat îndelung, şi-i prinsese amurgul zilei de vineri, şi deci începutul sabatului, pentru că, deodată, ca la comandă, fluviul se înţepenise într-o duritate cadaverică, iar vârtejul din fundul prăpastiei se transformase într-o vale solzoasă şi inertă peste care domnea, neaşteptată şi înspăimântătoare, o tăcere uriaşă.

Aşteptaseră atunci ca, potrivit legendei pe care o auziseră, să se înalţe de-a lungul fluviului o barieră de flăcări. Dar nu se petrecuse nimic. Fluviul tăcea, învârtejirea de particule care plutea pe deasupra lui se depusese încet în albia lui, cerul nocturn se înseninase, arătând o puzderie de stele până atunci ascunse.

„De unde se vede că nu-i nevoie totdeauna să dăm ascultare la tot ce ni se spune”, trăsese Baudolino concluzia. „Trăim într-o lume în care lumea-şi născoceşte poveştile cele mai de necrezut. Solomon, pe-asta aţi răspândit-o voi, iudeii, ca să-i împiedicaţi pe creştini să vină prin locurile astea.”

Solomon nu răspunsese, pentru că era un om cu inteligenţă ascuţită şi în clipa aceea înţelesese că Baudolino se gândea să-l facă să treacă fluviul. „Eu n-o să adorm”, zisese el repede.

„Nu te gândi la asta”, răspunsese Baudolino, „odihneşte-te în timp ce noi căutăm un vad.”

Solomon ar fi vrut să fugă, dar de sabat nu putea nici să călărească şi nici, cu atât mai mult, să călătorească prin stâncării de munte. Aşa că rămăsese şezând toată noaptea, dându-şi pumni în cap şi blestemând odată cu soarta sa şi pe blestematele neamuri de creştini.

În dimineaţa următoare, când ceilalţi nimeriseră un loc pe unde se putea trece fără risc, Baudolino se întorsese la Solomon, îi zâmbise cu afectuoasă înţelegere şi-l lovise cu un ciocănel de lemn drept după ureche.

Şi aşa se întâmplă că Rabbi Solomon, singurul dintre toţi fiii lui Israel, trecu dormind Sambatyonul în ziua de sabat.

29

Baudolino ajunge la Pndapetzim

Să treci Sambatyonul nu voia să-nsemne că ai ajuns în împărăţia Preotului Ioan. Însemna pur şi simplu că fuseseră lăsate-n urmă pământurile cunoscute unde ajunseseră cei mai cutezători dintre călători. Şi într-adevăr prietenii noştri trebuiră să mai meargă multe zile şi prin ţinuturi accidentate cel puţin tot la fel ca şi malurile fluviului aceluia de piatră. Apoi ajunseseră într-o câmpie care nu se mai termina. Departe, la orizont, se zărea un relief muntos destul de scund, dar zdrenţuit de piscuri, subţiri ca degetele, care lui Baudolino îi aminteau forma Alpilor Pirineici pe când, copil, îi traversase pe versantul de răsărit, ca să urce din Italia în Germania - dar aceia erau cu mult mai înalţi şi impunători.

Relieful era însă la marginea orizontului, iar pe şesul acela caii înaintau cu greu întrucât creştea peste tot o vegetaţie aspră, ca un interminabil lan de grâu copt, atâta că era vorba de un soi de ferigi verzi şi galbene, mai înalte decât un stat de om, iar stepa aceea foarte roditoare se întindea cât vezi cu ochii ca o mare frământată de o briză continuă.

Străbătând o răritură, aproape ca o insulă-n marea aceea, văzură că de departe şi într-un singur punct suprafaţa nu se mai mişca în chip uniform şi unduitor, ci se agita neregulat, de parcă un animal, un iepure uriaş, apleca ierburile, dar, dacă era iepure, se mişca în curbe cotite, şi nu în linie dreaptă, cu o iuţeală mai mare decât aceea a oricărui iepure. Cum aventurierii noştri mai întâlniseră animale, şi nu unele care să inspire încredere, traseră de hăţuri şi se aranjară ca pentru o nouă bătălie. Şerpuirea aceea venea către ei şi se auzea un foşnet de ferigi îndoite. La marginea răriturii, în sfârşit, ierburile se dădură la o parte şi apăru o creatură care le răsfira cu mâinile ca pe nişte pânze.

Palme şi braţe erau cu siguranţă cele ale făpturii care le venea în întâmpinare. Iar în rest avea un picior, dar numai unul singur. Nu că era şchiop, pentru că, dimpotrivă, piciorul acela se lipea firesc de trup ca şi cum n-ar fi existat niciodată loc pentru vreun altul şi cu singura talpă a acelui picior unic făptura alerga cu multă uşurinţă, ca şi cum de la naştere era obişnuită să se mişte astfel. Mai mult, pe când venea foarte iute către ei, nu izbutiră să priceapă dacă înainta prin salturi sau reuşea, astfel alcătuită, să facă paşi, şi nici dacă acel picior unic mergea înainte şi înapoi, cum facem noi cu două picioare, sau la orice pas îl ducea înainte. Repeziciunea cu care se mişca era atât de mare încât nu izbuteai să deosebeşti o mişcare de alta, cum se-ntâmplă cu caii, încât nimeni n-a putut spune vreodată dacă există vreun moment în care toate patru copitele se ridică de la pământ sau se sprijină pe cel puţin două.

Când făptura se opri în faţa lor, văzură că singurul ei picior era mai mare de două ori decât un picior omenesc, dar bine format, cu unghii pătrate şi cu cinci degete care păreau toate ca degetul mare, teşite şi robuste.

În rest, acesta era înalt cât un copil de zece sau doisprezece ani, adică ajungea până la mijlocul unuia dintre ei, avea un cap bine făcut, cu un păr scurt şi gălbui zburlit pe cap, cu doi ochi rotunzi de bou afectuos, un nas mic şi rotunjor, o gură largă care ajungea aproape până la urechi şi care descoperea, în ceea ce fără îndoială că era un surâs, o dantură frumoasă şi puternică.