Baudolino şi prietenii săi îl recunoscură imediat, pentru că citiseră şi auziseră despre el de atâtea ori: era un monopod - iar, pe de altă parte, puseseră monopozi şi în scrisoarea Preotului.

Monopodul mai surâse o dată, îşi ridică mâinile amândouă unindu-le deasupra capului în semn de salut şi, drept ca o statuie pe unicu-i picior, zise mai mult sau mai puţin aşa: „Aleichem sabi, Iani kala bensor.”

„Asta-i o limbă pe care n-am mai auzit-o”, zise Baudolino. Apoi, adresându-i-se în greacă: „Ce fel de limbă vorbeşti?”

Monopodul răspunse într-o greacă stâlcită de-a lui: „Eu nu ştie ce limbă vorbea. Eu credea voi străini şi vorbea limbă inventată ca aceea de străini. Voi însă vorbeşte limba lui Preot Ioan şi al său Diacon. Eu salută pe voi, eu este Gavagai, în slujba voastră.”

Văzând că Gavagai nu era periculos, ba chiar era binevoitor, Baudolino şi ai săi coborâră de pe cai şi se aşezară pe pământ, invitându-l să facă şi el la fel şi oferindu-i puţina hrană pe care o mai aveau. „Nu”, zise el, „eu aduce mulţumire, dar eu a mâncat foarte mult în dimineaţa asta.” Apoi făcu ceea ce, potrivit oricărei bune tradiţii, trebuia să te aştepţi de la un monopod: se lungi mai întâi cu totul pe pământ, apoi ridică piciorul în aşa fel încât să-şi facă umbră cu talpa, puse mâinile sub cap şi zâmbi din nou fericit, de parcă s-ar fi întins sub o umbrelă. „Puţin răcoare face bine astăzi, după atât alergat. Dar voi cine este? Păcat, dacă voi era doisprezece, voi era prea-sfinţii Crai care întoarce, cu unul negru persan. Păcat că este numai unsprezece.”

„Da, păcat”, zise Baudolino. „Dar suntem unsprezece. Pe tine unsprezece Crai nu te interesează, nu-i aşa?”

„Unsprezece Crai nu interesează pe nimeni. În toate dimineţile în biserică noi roagă pentru întoarcere de doisprezece. Dacă întoarce unsprezece, noi a rugat rău.”

„Pe-aici se-aşteaptă cu adevărat Magii”, murmură Poetul către Baudolino. „Va trebui să găsim un chip ca să lăsăm să se creadă că al doisprezecelea este şi el pe undeva.”

„Dar fără să pomenim de Crai”, recomandă Baudolino. „Noi suntem doisprezece, iar restul vor crede ei de capul lor. Altfel se-ntâmplă că Preotul Ioan descoperă pe urmă cine suntem şi ne dă de mâncare leilor lui albi sau mai ştiu eu ce.”

Apoi i se adresă din nou lui Gavagai: „Ai spus că eşti un serv al Presbyterului. Am ajuns, prin urmare, în împărăţia Preotului Ioan?”

„Tu aşteaptă. Tu nu poate spune: iată-mă aici în împărăţia lui Presbyter Johannes, după ce ai făcut puţin drum. Dacă nu, toţi vine. Voi este în mare provincie a lui Diaconul Johannes, fiul lui Presbyter, şi guvernează tot acest pământ care voi, dacă vreţi împărăţia Presbyterului, poate trece numa pe aici. Toţi vizitatori care vine trebuie întâi aşteaptă în Pndapetzim, mare capitala de la Diaconul.”

„Câţi vizitatori au mai sosit până aici?”

„Nici unul. Voi este primii.”

„Cu adevărat n-a sosit înaintea noastră un om cu o barbă neagră?” întrebă Baudolino.

„Eu nu am văzut deloc”, zise Gavagai. „Voi este primii.”

„Deci trebuie să aşteptăm în această provincie ca să vină Zosima”, bombăni Poetul, „şi cine ştie dacă va veni. Poate-i încă în Abhazia şi stă şi bâjbâie prin întuneric.”

„Ar fi fost mai rău dacă ar fi ajuns şi ar fi predat Gradalul oamenilor ăstora”, observă Kyot. „Dar fără Gradal, cu ce ne vom prezenta noi?”

„Fii liniştit, chiar şi graba cere timp”, zise cu înţelepciune Boidi. „Acum să vedem ce găsim pe-aici, apoi vom născoci noi ceva.”

Baudolino îi spuse lui Gavagai că bucuroşi s-ar fi oprit ei la Pndapetzim, în aşteptarea celui de-al doisprezecelea tovarăş al lor, care se pierduse în timpul unei furtuni de nisip într-un deşert la multe zile de mers din locul unde se aflau acum. Îl întrebă unde se afla Diaconul.

„Acolo, în palatul său. Eu duce voi. Însă, eu întâi spune prietenii mei că voi soseşte, şi când soseşte voi, este sărbătoriţi. Oaspeţi este dar de la Dumnezeu.”

„Mai sunt şi alţi monopozi pe-aici prin jur, prin iarbă?”

„Eu nu crede, dar am văzut puţin mai înainte un blem care eu îl cunosc, numai din întâmplare, pentru că monopozi nu este prea prieteni cu blemii.” Îşi duse degetele la gură şi scoase un fluierat lung şi foarte bine modulat. După câteva clipe, ferigile se desfăcură şi apăru o altă făptură. Era foarte diferit de monopod, iar pe de altă parte, prietenii noştri, când au auzit pomenindu-se de un blem, se aşteptau să vadă ceea ce vedeau. Făptura, cu umerii foarte largi şi deci foarte îndesată, dar cu mijloc subţire, avea două picioare scurte şi păroase şi nu avea cap, cum de altfel nici gât nu avea. Pe piept, unde oamenii au sfârcurile, se deschideau doi ochi migdalaţi, foarte vioi şi, sub o uşoară umflătură cu două nări, avea un soi de deschizătură rotundă, dar foarte flexibilă, aşa încât, când prinse să vorbească, o făcea să ia diferite forme, potrivit cu sunetele pe care le scotea. Gavagai se duse să stea de vorbă cu el; pe când îi arăta pe vizitatori, acela aproba în chip vizibil şi aproba îndoindu-şi umerii ca şi cum se înclina.

Se apropie de vizitatori şi zise mai mult sau mai puţin aşa: „Ouiii, ouioioioi, aueua!” în semn de prietenie, călătorii îi oferiră o cănuţă cu apă. Blemul luă dintr-un sac pe care-l purta cu el un soi de ţeavă, o vârî în deschizătura pe care o avea sub nas şi începu să sugă apa. Apoi Baudolino îi oferi o bucată bună de caş. Blemul îl duse la gură, şi aceasta deveni deodată mare cât caşul, care dispăru în gaura aceea. Blemul zise: „Euaoi oea!” Apoi puse o mână pe piept, de fapt pe frunte, ca unul care făgăduieşte ceva, îi salută pe prietenii noştri cu ambele braţe şi se depărtă prin iarbă.

„El soseşte înainte de noi”, zise