aceea stăteam în partea din faţă a vasului, sprijinit de parapetul tribordului. Conseil se afla lîngă mine, privind şi el valurile. Echipajul, cocoţat pe catarguri, cerceta zarea care se îngusta şi se întuneca încetul cu încetul. Din cînd în cînd oceanul sclipea sub razele lunii, strecurate printre spărturile norilor. Apoi, orice urmă luminoasă se pierdea în întunecime.

Uitîndu-mă la Conseil, mi se păru că şi pe el îl cuprinsese, cît de cît, starea de spirit a celorlalţi. Cel puţin aşa am crezut! Poate că pentru prima dată era stăpînit de oarecare curiozitate.

— Ce zici, Conseil ? îl întrebai. Mi se pare că asta este ultima ocazie de a pune mîna pe cei două mii de dolari.

— Ba, dacă domnul îmi permite, răspunse Conseil, eu n-am pus niciodată temei pe premiul acesta şi, după mine, guvernul Statelor Unite ar fi putut făgădui o sută de mii de dolari, că tot n-ar fi pierdut nimic.

— Ai dreptate, Conseil. La urma urmei e o prostie treaba asta în care ne-am vîrît cu atîta uşurinţă. Cît timp pierdut, cîte emoţii zadarnice! încă de acum şase luni puteam fi în Franţa...

— În căsuţa dumneavoastră, adăugă Conseil, în muzeul dumneavoastră! Pînă acum aş fi terminat de clasificat şi fosilele. Iar babirussa ar fi fost instalată în cuşca ei din Jardin des Plantes şi ar fi atras pe toţi curioşii din capitală.

— Ai dreptate, Conseil, şi unde mai pui că acum toată lumea o să rîdă de noi!

— Aşa este, răspunse liniştit Conseil, lumea o să cam rîdă de domnul. Şi dacă mi-e îngăduit să spun...

— Spune, Conseil.

— Ei bine, domnul nu va primi decît ceea ce merită!

— Adevărat!

— Cînd are cineva norocul să fie un savant ca domnul, nu-i este îngăduit...

Conseil n-a mai avut cînd să isprăvească complimentul, pentru căÎn mijlocul tăcerii generale se auzi o voce. Era vocea lui Ned Land:

— Hei! Obiectul cu pricina în direcţia vîntului, în faţa noastră!

 

 

 

Capitolul VI CU TOATĂ VITEZA

 

La strigătul acesta, întregul echipaj alergă spre Ned Land: comandantul, ofiţerii, maiştrii, mateloţii, mecanicii, care lăsară maşinile, şi chiar fochiştii, care părăsiră cazanele. Se dădu ordin de oprire şi fregata nu mai înainta decît datorită vitezei avute pînă atunci.

Era un întuneric atît de adînc, încît, oricît de buni ar fi fost ochii canadianului, mă întrebam cum a văzut şi ce a putut el să vadă. Inima îmi bătea să se spargă.

Dar Ned Land nu se înşelase şi curînd zărirăm cu toţii obiectul pe care ni-l arăta cu mîna. La vreo patru sute de metri de Abraham Lincoln, în coasta tribordului, marea părea a fi luminată pe dedesubt. Fără îndoială că nu putea fi vorba de un simplu fenomen fosforescent. Monstrul scufundat la cîţiva metri de la suprafaţa apei arunca această lumină puternică şi ciudată, de care pomeniseră în rapoartele lor mai mulţi căpitani. O strălucire atît de minunată nu putea fi produsă decît cu o mare putere de luminare. Partea luminoasă apărea din mare ca un oval uriaş foarte alungit, avînd în mijloc focarul, a cărui strălucire orbitoare slăbea treptat.

Unul dintre ofiţeri strigă:

— Nu-i decît o îngrămădire de molecule fosforescente!

— Nu, domnule, i-am spus eu convins; nici foladele, nici salpele nu dau o lumină atît de puternică. Strălucirea aceasta este fără doar şi poate de natură electrică... Dar ia uitaţi-vă! Se mişcă! Se apropie! Dă înapoi! Se aruncă asupra noastră!

Din toate colţurile fregatei izbucniră strigăte.

— Tăcere! spuse comandantul Farragut. Bara la vînt, iute! înapoi! Mateloţii alergară spre bară, mecanicii la maşini. Se dădu drumul aburilor şi Abraham Lincoln, virînd spre babord, se întoarse în semicerc.

— Bara dreaptă, maşina înainte! strigă din nou comandantul Farragut.

Ordinele fură executate şi fregata se depărta cu viteză de focarul luminos.

Ba, mă înşel! Voi să se îndepărteze, dar monstrul se apropia cu o viteză de două ori mai mare decît a vasului.

Toţi gîfîiam, stînd muţi şi nemişcaţi, mai mult de uimire decît de teamă. Animalul se apropia de noi, parcă în joacă. Dădu ocol fregatei, care alerga cu paisprezece noduri pe oră, şi o învălui în lumina sa, ca într-un nor de praf strălucitor. Apoi se depărta cu vreo două sau trei mile, lăsînd în urma lui o dîră fosforescentă, asemenea aburului pe care-l lasă în urmă locomotiva unui expres. Deodată, din marginea orizontului, monstrul se năpusti cu o iuţeală înspăimîntătoare asupra lui Abraham Lincoln, se opri brusc la douăzeci de picioare de el, se stinse, nu scufundîndu-se în apă, pentru că atunci strălucirea i-ar fi scăzut treptat, ci dintr-o dată, de parcă i-ar fi secat într-o clipă izvorul de lumină! Apoi reapăru de cealaltă parte a fregatei, ca şi cum ar fi înconjurat-o sau ar fi trecut pe sub ea. Oricînd ne puteam ciocni, şi aceasta ar fi însemnat pentru noi sfîrşitul.

Dar ce mă uimea mai mult erau manevrele fregatei. Ea fugea şi nu ataca. Era urmărită tocmai ea, care avea misiunea să urmărească. I-am spus aceasta comandantului Farragut. Chipul său, de obicei atît de nepăsător, arăta o mirare fără margini.

— Domnule Aronnax, îmi spuse el, nu ştiu cît este de îngrozitoare fiinţa cu care am de-a face şi nu vreau să-mi pun în primejdie fregata pe bezna asta. Şi, dealtfel, cum poţi lupta cu ceva necunoscut şi cum poţi să te aperi ? Să se facă ziuă şi atunci rolurile au să se schimbe.

— Domnule comandant, nu mai aveţi acum nici o îndoială în privinţa animalului, nu-i aşa?

— Nu, domnule, cu siguranţă este un narval gigantic şi totodată un narval electric.

— Tare mi-e teamă că nu-i chip să te apropii de el, aşa cum nu-i chip să te apropii de un tipar sau de o torpilă!

— Aşa este, răspunse comandantul; iar dacă are şi puterea de a trăsni, atunci fără îndoială că este cel mai grozav animal care a existat vreodată. Din pricina asta sînt prevăzător, domnule.

Toată noaptea echipajul rămase de pază. Nimănui nu-i dădu prin minte să doarmă. Abraham Lincoln, neputînd să-şi întreacă în viteză adversarul, îşi încetinise mersul. La rîndul său, narvalul, imitînd fregata, se lăsa legănat de valuri şi părea hotărît să nu-şi părăsească poziţia.

Totuşi, către miezul nopţii, el dispăru, sau, ca