Știam că fusese arestat din cauza articolului de fond de săptămâna trecută, din Standard, în care relatase cum șeful statului și soția sa plătiseră oameni să transporte heroină peste hotare, articol ce punea în discuție recenta execuție a celor trei bărbați și care scotea la iveală cine erau adevărații baroni ai drogurilor.

Jaja spuse că, atunci când se uitase prin gaura cheii, Papa ținea mâna Yewandei și se ruga, spunându-i să repete după el „Niciunul din cei ce cred în El nu va fi lăsat să piară”.

Mi-am spus aceleași cuvinte când am dat examenele în săptămâna următoare. Și le-am repetat și în mașină pe când Kevin mă aducea acasă în ultima zi de școală, strângând cu putere la piept fișa de evaluare. Măicuțele ne dădeau fișele de evaluare nesigilate. Ieșisem a doua din clasă. Era scris în cifre „2/25”. Diriginta clasei mele, sora Clara, scrisese: „Kambili este inteligentă peste media ei de vârstă, liniștită și responsabilă”. Directoarea, maica Lucy, scria: „O elevă strălucită, ascultătoare și o fiică de care trebuie să fii mândru”. Dar eu știam că Papa nu avea să fie mândru. Ne spusese adesea, mie și lui Jaja, că nu cheltuia atâția bani cu Fiicele Inimii Pure și cu St. Nicholas ca să-i lăsăm pe alți copii pe primul loc. Nimeni nu cheltuise bani cu școala lui, cu atât mai puțin tatăl său cel lipsit de Dumnezeu, Papa-Nnukwu, bunicul nostru, și cu toate acestea fusese mereu primul. Îmi doream să-l fac mândru pe Papa și să mă descurc la fel de bine cum făcuse el. Voiam ca el să mă îmbrățișeze și să-mi spună că-mi împlineam menirea lăsată de Domnul. Voiam să mă strângă tare în brațe și să-mi spună că mult i se cere celui ce mult a primit. Voiam să-mi zâmbească, în felul acela care-i lumina fața, care mă încălzea și pe mine pe dinăuntru. Dar ieșisem a doua. Purtam stigmatul eșecului.

Mama deschise ușa chiar înainte să se oprească mașina în curte. Întotdeauna, aștepta în fața ușii de la intrare în ultima zi de școală, să cânte cântece de mulțumire în igbo, să ne ia în brațe și să se uite cu drag la fișele noastre de evaluare. Era singura dată când cânta cu voce tare acasă.

— O me mma, Chineke, o me ma… Mama își începu cântecul și se opri când am salutat-o.

— Bună ziua, mamă.

— Nne, a fost bine? Nu ai fața luminoasă. Se dădu la o parte să mă lase să trec.

— Am ieșit a doua.

Mama șovăi puțin.

— Hai și mănâncă. Sisi a pregătit orez de nucă de cocos.

Stăteam la masa de studiu când Papa veni acasă. Urcă agale la etaj și fiecare pas greoi de-al lui îmi provoca amețeală; merse în camera lui Jaja. El ieșise primul, ca de obicei, așa că Papa avea să fie mândru, avea să-l ia în brațe și să-l prindă de umeri. Totuși, Papa stătu o vreme în camera lui Jaja; știam că se uita pe notele de la fiecare materie; verifica să vadă dacă îi scăzuse vreuna cu vreun punct sau două de trimestrul trecut. Cumva, vezica mi se umplu și m-am grăbit să mă duc la toaletă. Papa era în cameră când m-am întors.

— Bună seara, Papa, nno.

— A mers bine cu școala?

Am vrut să-i spun că ieșisem a doua, ca să știe imediat, astfel încât să-mi recunosc eșecul din prima, dar în loc de asta am spus „Da” și i-am înmânat fișa de evaluare. Mi s-a părut că durează o veșnicie până o deschide și, chiar mai mult de atât, până o citește. Am încercat să-mi controlez respirația în timp ce așteptam, fiind, în același timp, conștientă că nu reușesc.

— Cine a ieșit pe primul loc? întrebă Papa, într-un târziu.

— Chinwe Jideze.

— Jideze? Fata care a ieșit a doua trimestrul trecut?

— Da, am spus. Stomacul meu scotea sunete bolborositoare, a gol, sunete care păreau să facă zgomot prea mare și care nu se opreau nici măcar atunci când îmi sugeam burta.

Papa se mai uită o vreme la fișa mea, apoi spuse:

— Haide jos la masă.

Am coborât simțindu-mi picioarele înțepenite, ca niște ciotoroage de lemn. Papa venise acasă cu niște mostre noi de biscuit și ne dădu să luăm din pachetul verde înainte de masă. Am mușcat din biscuit.

— Foarte bun, Papa.

Papa mușcă și el și mestecă, apoi se uită la Jaja.

— Are un gust foarte proaspăt, spuse Jaja.

— Foarte gustos, spuse mama.

— Ar trebui să se vândă, cu voia Domnului, spuse Papa. Napolitanele noastre se vând cel mai bine pe piață acum, iar biscuiții ăștia ar trebui să se vândă la fel de bine.

Nu m-am uitat la fața lui Papa în timp ce vorbea, pentru că nu puteam. Cartofii fierți și ardeii verzi nu voiau să se ducă pe gât; rămâneau în gură așa cum rămân copiii agățați de mamele lor la intrarea în grădiniță. Am băut pahar după pahar de apă ca să se ducă și, până când Papa începu rugăciunea de mulțumire, stomacul meu era plin de apă. Când termină, Papa spuse:

— Kambili, vino sus.

L-am urmat. În timp ce urca scările în pijamalele de mătase roșie, fesele i se mișcau și se scuturau ca budinca de porumb, ca gelatina. Decorul crem din dormitorul lui Papa era schimbat în fiecare an, dar întotdeauna într-o nuanță diferită a aceluiași crem. Covorul de pluș în care ți se cufundau picioarele când călcâi pe el era crem simplu; draperiile aveau doar