o fină broderie maro pe margine; fotoliile crem de piele erau așezate aproape unul de altul, ca și cum doi oameni ar fi avut acolo o conversație intimă. Tot acel crem se amesteca și făcea camera să pară mai largă, interminabilă, ca și cum nu puteai fugi, chiar dacă ai fi vrut, pentru că nu aveai încotro s-o apuci. Când îmi imaginam raiul, copil fiind, vedeam camera lui Papa, moliciunea, consistența crem, nesfârșirea ei. Când afară se dezlănțuiau furtunile aduse de harmattan – azvârlind fructe de mango în plasele de la geam și izbind firele electrice unele de altele, făcându-le să scoată scântei portocalii – mă cuibăream în brațele lui Papa. El mă adăpostea sau mă învelea într-o pătură crem cu mireasmă de refugiu.

Acum stăteam pe o pătură asemănătoare, pe marginea patului. Mi-am dat papucii de casă jos, mi-am cufundat picioarele în covor și m-am hotărât să le țin acolo, ca să le simt protejate. Măcar acea părticică din mine să se simtă în siguranță.

— Kambili, îmi spuse Papa, respirând adânc. N-ai dat tot ce ai avut mai bun trimestrul acesta. Faptul că ai ieșit a doua a fost alegerea ta. Ochii îi erau triști. Adânci și triști. Voiam să-i ating fața, să-mi trec mâna peste obrajii lui elastici. Ochii lui spuneau povești pe care nu aveam să le știu niciodată.

Atunci sună telefonul; suna mai des de când fusese arestat Ade Coker. Papa răspunse și vorbi cu o voce joasă. Am așteptat acolo, pe pat, până când se uită la mine și-mi făcu semn să plec. Nu mă mai chemă să vorbim despre fișa de evaluare nici a doua zi, nici în ziua următoare, ca să hotărască în ce fel voi fi pedepsită. Mă întrebam cât putea fi de preocupat de cazul lui Ade Coker, dar nici chiar după ce l-a scos din închisoare, o săptămână mai târziu, n-a vorbit despre fișa mea de evaluare. N-a vorbit nici despre faptul că îl scosese pe Ade Coker din închisoare. Pur și simplu, am văzut din nou editorialul lui din Standard, unde scria despre valoarea libertății și despre cum penița lui nu putea și nu voia să scrie decât adevărul. Dar nu spunea unde fusese reținut sau cine îl arestase, sau ce îi făcuseră. Era un post scriptum, în italice, în care mulțumea directorului ziarului: „un om integru, cel mai curajos bărbat pe care-l cunosc”. Stăteam lângă mama pe canapea, în timpul programului de familie, și, după ce am citit rândul acela de nenumărate ori, am închis ochii și am simțit un fior străbătându-mă, același fior pe care îl simțeam când părintele Benedict vorbea despre Papa la predică, aceeași senzație pe care o aveam după ce strănutam: o senzație clară de gâdilat.

— Slavă Domnului că Ade e în siguranță, spuse mama, netezind ziarul cu mâna.

— Și-au stins țigările pe spatele lui, spuse Papa, clătinând din cap.

— Își vor primi răsplata, dar nu pe lumea asta, mba, spuse mama. Cu toate că Papa nu-i zâmbi – părea prea trist ca să zâmbească –, mi-am dorit să fi spus eu asta, înaintea mamei. Știam că lui Papa îi plăcuse ce spusese ea.

— De acum înainte vom publica pe ascuns, spuse Papa. Oamenii mei nu mai sunt în siguranță.

Știam că „pe ascuns” înseamnă că ziarul avea să fie scris într-o locație secretă. Cu toate acestea, mi-l imaginam pe Ade Coker și pe ceilalți angajați într-o încăpere sub pământ cu o lampă fluorescentă luminând cămăruța igrasioasă și întunecată, aplecați cu toții asupra câte unui birou, scriind adevărul.

În seara aceea, la rugăciune, Papa adăugă niște pasaje mai lungi, implorându-L pe Dumnezeu să aducă mai degrabă sfârșitul acelor oameni lipsiți de credință care ne conduceau țara, și intonă de nenumărate ori „Doamnă a noastră, scut al poporului nigerian, roagă-Te pentru noi”.

•

Vacanța era scurtă, de numai două săptămâni, și în sâmbăta de dinaintea începutului școlii, mama ne lua, pe mine și pe Jaja, la piață să ne cumpere sandale și ghiozdane noi. Nu aveam nevoie de ele; ghiozdanele noastre și sandalele maro de piele erau încă noi, de numai un trimestru. Dar acesta era singurul ritual care ne aparținea în întregime: să mergem la piață înainte de începutul fiecărui trimestru, cu geamul de la mașină dat jos, în timp ce Kevin conducea, fără să trebuiască să-i cerem voie lui Papa. La marginea pieței, ochii ni se opreau asupra cerșetorilor aproape goi de lângă mormanele de gunoi, asupra bărbaților care se opreau ici-colo, își desfăceau fermoarul de la pantaloni și urinau pe la colțuri, asupra femeilor care păreau că se tocmesc cu grămezile de legume verzi, până când din spatele lor apărea și capul târgovețului.

În piață, încercam să ne descotorosim de negustorii care trăgeau de noi pe aleile întunecoase, spunând „Am exact ce vă trebuie” sau „Haideți cu mine, e aici” chiar dacă nu aveau nici cea mai vagă idee ce voiam. Strâmbam din nas la mirosurile de carne proaspătă plină de sânge și de pește uscat rânced și ne aplecam capetele să ne ferim de albinele care bâzâiau în roiuri dese deasupra tarabelor vânzătorilor de miere.

Când plecam de la piață cu sandalele și ceva materiale pe care le cumpărase mama, am văzut un grup de oameni adunați lângă tarabele de legume pe lângă care trecuserăm mai devreme, cele care erau înșirate de-a lungul drumului. Niște soldați se învârteau prin jur. Femeile din piață țipau și câteva dintre ele își puseseră mâinile în cap, în semn de disperare sau șoc. O femeie