— Grăbiți-vă, spuse mama, trăgându-ne mai aproape de ea; aveam impresia că vrea să se pună scut, să nu vedem soldații și femeia. În timp ce treceam grăbiți pe lângă ei, am văzut o femeie scuipând un soldat și l-a văzut pe soldat ridicând un bici în aer. Biciul era lung. S-a răsucit în aer înainte de a ateriza pe umărul femeii. Un alt soldat dărâma cu piciorul tăvile de fructe, strivind papaya cu bocancii și râzând. Când am ajuns în mașină, Kevin i-a spus mamei că soldaților li se ordonase să dărâme tarabele de legume pentru că erau construite ilegal. Mama nu spuse nimic; se uita pe geam ca și cum ar fi vrut să mai prindă o ultimă priveliște cu acele femei.

În timp ce mergeam spre casă, m-am gândit la femeia aceea care stătea întinsă pe jos, în noroi. Nu-i văzusem fața, dar simțeam că o cunosc, că o știusem dintotdeauna. Îmi doream să fi mers s-o ajut să se ridice, să-și curețe lutul roșiatic de pe fustă.

M-am gândit la ea și luni, când Papa m-a dus la școală cu mașina. A încetinit pe Ogui Road să arunce niște bancnote încrețite de naira{15} unui cerșetor tolănit pe marginea drumului, lângă niște copii care vindeau portocale decojite la colțul străzii. Cerșetorul se holbă la bancnotă, apoi se ridică și ne făcu semn cu mâna, bătând din palme și sărind în sus. Crezusem că e schilod. L-am privit în oglinda retrovizoare, cu ochii fixați asupra lui, până când a dispărut din vedere. Îmi amintea de femeia de la piață, întinsă pe jos. În bucuria lui era o neputință, același fel de neputință ca și disperarea femeii.

Zidurile ce înconjurau Școala Gimnazială Fiicele Inimii Pure erau înalte, asemănătoare cu ale noastre de acasă, dar, în loc de fire electrificate, sus, erau acoperite de cioburi de sticlă verde cu creste ascuțite ieșite în afară. Papa mi-a spus că zidurile acestea i-au influențat decizia când am terminat școala elementară. Disciplina e importantă, spunea. Nu riscai să vezi puștoaice escaladând ziduri ca să iasă în oraș și să piardă timpul, așa cum fac la școlile de stat.

— Oamenii aceștia habar n-au să conducă, murmură Papa când am ajuns la porțile școlii, unde mașinile se îngrămădeau una în alta, claxonând. Nu se dă niciun premiu pentru cine ajunge primul în incinta școlii.

Vânzătoarele ambulante, fete mult mai mici decât mine, îi sfidau pe portarii școlii, apropiindu-se tot mai mult de mașini, ca să ofere portocale decojite și banane, și arahide, cu bluzele lor găurite de molii alunecându-le de pe umeri. Papa reuși în cele din urmă să intre cu mașina în curtea școlii și parcă lângă terenul de volei, dincolo de zona verde bine îngrijită.

— Unde e clasa ta? întrebă el.

Am arătat spre clădirea de lângă pâlcul de mangotieri. Papa coborî din mașină cu mine și mă întrebam ce are de gând, ce caută aici, de ce m-a adus el la școală și de ce îl rugase pe Kevin să-l ducă pe Jaja.

Sora Margaret îl văzu când ne îndreptam spre clasă. Ne făcu vesel cu mâna din mijlocul elevilor și părinților și apoi se îndreptă spre noi în pas vioi. Cuvintele i se revărsau cu generozitate: ce face Papa, dacă era mulțumit de progresul meu la Fiicele Inimii Pure, dacă vine la primirea episcopului de săptămâna viitoare.

Papa își schimbă accentul când îi răspunse, ca să sune britanic, așa cum făcea când vorbea cu părintele Benedict. Era îndatoritor, cu atitudinea de om dornic să placă, pe care și-o lua de fiecare dată când vorbea cu oamenii Bisericii și mai ales cu cei albi. Cu aceeași atitudine cu care le oferise un cec pentru renovarea bibliotecii școlii Fiicelor Inimii Pure. Îi spuse că a venit doar să-mi vadă clasa, iar sora Margaret îl rugă s-o anunțe dacă are nevoie de ceva.

— Unde e Chinwe Jideze? întrebă Papa, când am ajuns în fața clasei.

Un grup de fete stătea în fața ușii, vorbind. M-am uitat în jur, simțind o greutate apăsându-mi tâmplele. Ce voia să facă Papa? Fața deschisă la culoare a lui Chinwe era în centrul grupului, ca de obicei.

— E fata din mijloc, am spus. Voia cumva să vorbească cu ea? S-o tragă de urechi că ieșise prima? Îmi doream să se deschidă pământul și să mă înghită, cu tot cu școală și curte, și restul.

— Uită-te la ea, spuse Papa. Câte capete are?

— Unul. Nu era nevoie să mă uit la ea ca să aflu asta, dar m-am uitat, oricum.

Papa scoase din buzunar o oglindă micuță, de mărimea unei pudriere.

— Uită-te în oglindă.

M-am holbat la el.

— Uită-te în oglindă.

Am luat oglinda și m-am uitat în ea.

— Tu câte capete ai, gbo? întrebă Papa, vorbind igbo pentru prima dată.

— Unul.

— Și fata aia are tot unul, n-are două. Deci, de ce ai lăsat-o să iasă prima?

— N-o să se mai întâmple, Papa. Bătea o briză ușoară ridicând în aer praful, în spirale ca niște arcuri desfăcute, și simțeam gustul nisipului așezându-mi-se pe buze.

— De ce crezi că muncesc din greu să vă dau ție și lui Jaja ce e mai bun? Ai obligația să faci ceva cu toate aceste privilegii. Pentru că Domnul ți-a dat atât de multe, așteaptă multe de la tine. Așteaptă perfecțiune. Eu n-am avut un tată care să mă trimită la cele mai bune școli. Tatăl meu și-a pierdut vremea închinându-se zeilor lui