din lemn și piatră. Nu aș fi nimic astăzi, dacă n-ar fi fost preoții și măicuțele de la misiune. Am fost servitor la părintele din parohie timp de doi ani. Da! Servitor! Nimeni nu mă ducea cu mașina la școală. Mergeam pe jos treisprezece kilometri în fiecare zi până la Nimo până când am terminat școala elementară. Iar cât am mers la Școala gimnazială St. Gregory am fost grădinarul părintelui.

Auzisem asta de nenumărate ori; cât de mult muncise, câte îl învățaseră preoții misionari și măicuțele, lucruri pe care nu le-ar fi învățat niciodată de la păgânul său tată, care venera idolii, bunicul Papa-Nnukwu. Dar am dat din cap și am încercat să par atentă. Speram din suflet că fetele din clasă nu se vor întreba de ce eu și cu tata aleseserăm să venim la școală și să avem o lungă conversație în fața clasei. În cele din urmă, Papa se opri și luă oglinda înapoi.

— Va veni Kevin să te ia, spuse.

— Bine, Papa.

— La revedere! Să citești bine. Mă îmbrățișă, o îmbrățișare scurtă, dintr-o parte.

— La revedere, Papa! Îl priveam coborând pe poteca încadrată de tufe verzi fără flori, când sună clopoțelul pentru adunare.

Fetele erau gălăgioase, și maica Lucy trebui să spună de câteva ori „Fetelor, putem face puțină liniște!?” Stăteam în rândul din față, ca întotdeauna, întrucât cele din spate erau pentru fetele care făceau parte din bisericuțe, care chicoteau și își șopteau una alteia, ascunse de profesoare. Profesoarele stăteau pe un podium ridicat, siluete înalte în veșmintele lor alb cu albastru. După ce am cântat un cântec religios de întâmpinare, maica Lucy a citit din Matei, Capitolul 5, până la versetul 11, și apoi am cântat imnul național. Cântarea imnului național era un obicei relativ nou la Fiicele Inimii Pure. Începuserăm cu un an în urmă, pentru că unii părinți erau îngrijorați că odraslele lor nu știau imnul național și nici legământul. Le priveam pe surori în timp ce cântam. Numai surorile nigeriene cântau, cu dinții albi strălucind în contrast cu pielea închisă la culoare. Surorile albe stăteau cu mâinile împreunate sau atingeau ușor mărgelele de sticlă ale rozariilor care le atârnau la mijloc, privind cu atenție să vadă dacă se mișcau buzele fiecărui elev în parte. După aceea, maica Lucy își miji ochii din spatele lentilelor groase și se uită printre rânduri. Întotdeauna alegea un elev ca să înceapă să recite legământul înainte ca restul să i se alăture.

— Kambili Achike, te rog începe tu legământul, spuse.

Maica Lucy nu mă mai alesese niciodată până atunci. Am deschis gura, dar cuvintele nu voiau să iasă.

— Kambili Achike? Maica Lucy și restul școlii se întorseseră să mă privească.

Mi-am dres vocea, poruncind cuvintelor să iasă. Le știam, le gândeam. Dar nu le puteam rosti. Îmi simțeam transpirația de sub brațe, caldă și umedă.

— Kambili?

În sfârșit, am început să bâigui:

— Jur Nigeriei, țara mea, să-i fiu credincios, loial și cinstit…

Restul școlii se alătură, și în timp ce declamam mai departe, încercam să-mi încetinesc respirația. După adunare, clasele s-au umplut. Clasa mea trecu prin rutina de potolire, hârșâit de scaune, curățat de bănci, copierea noului orar de pe tablă.

— Cum a fost în vacanță, Kambili? mă întrebă Ezinne aplecându-se spre mine.

— Bine.

— Ai fost în străinătate?

— Nu, am spus. Nu știam ce altceva să spun, dar voiam ca ea să știe că apreciam faptul că era mereu drăguță cu mine în ciuda faptului că eu eram mereu stângace și tăcută. Voiam să-i mulțumesc pentru că nu râdea de mine și nu mă făcea „snoabă sălbatică” așa cum făceau celelalte fete, dar cuvintele care ieșiră au fost:

— Tu ai fost?

Ezinne râse.

— Eu? O di egwu. Numai oamenii ca tine, Gabriella și Chinwe pleacă în străinătate în vacanțe, cei cu părinți bogați. Eu am fost doar la țară, s-o vizitez pe bunica.

— Aha, am spus.

— De ce a venit tatăl tău de dimineață?

— Eu… eu… M-am oprit să-mi trag răsuflarea, pentru că știam că altfel o să mă și bâlbâi mai tare. Voia să vadă clasa.

— Semeni foarte tare cu el. Adică, nu ești la fel de mare, dar trăsăturile și culoarea pielii sunt identice, spuse Ezinne.

— Da.

— Am auzit că Chinwe ți-a luat locul întâi de trimestrul trecut. Abi?

— Da.

— Sunt sigură că părinții tăi nu s-au supărat. Ah! Ah! Ai fost prima în clasă de când am început clasa întâi. Chinwe a spus că tatăl ei a dus-o la Londra.

— Aha.

— Eu am ieșit a cincea și ăsta fost un progres, pentru că trimestrul trecut am ieșit a opta. Știi, în clasa noastră e concurență mare. La școala primară ieșeam mereu prima.

Atunci, Chinwe Jideze veni la banca Ezinnei. Avea o voce ascuțită, de pasăre.

— Vreau să rămân șefa clasei și trimestrul ăsta, dragă Ezi-Fluturaș, așa că vreau să știu că pot conta pe votul tău, spuse Chinwe. Fusta de la uniformă îi stătea strânsă pe talie, împărțindu-i corpul în două jumătăți rotunjite, ca cifra 8.

— Firește, spuse Ezinne.

Nu am fost surprinsă când Chinwe trecu pe lângă mine spre fata din banca următoare și repetă același lucru, schimbând doar porecla pe care o găsise. Chinwe nu vorbise niciodată cu mine, nici măcar când fuseserăm selectate în aceeași grupă agricolă să adunăm plante pentru un ierbar. Fetele se adunară în jurul băncii ei în timpul scurtei pauze, iar râsetul lor răsuna zgomotos din când în când. Frizurile lor erau copii identice ale coafurii ei, șuvițe prinse cu fir negru ca niște bețe, dacă Chinwe purta isi owu sau codițe împletite în zigzag și