prinse într-o coadă în vârful capului, dacă Chinwe purta shuku în săptămâna aceea. Chinwe mergea de parcă avea jar sub tălpi, ridicând un picior aproape imediat când celălalt atingea pământul. În pauza mare, țopăia înaintea grupului de fete în timp ce mergeau să-și cumpere biscuiți și cola de la patiserie. După cum spunea Ezinne, Chinwe plătea sucurile tuturor. De obicei, eu îmi petreceam pauza mare citind în bibliotecă.

— Chinwe vrea doar ca tu să vorbești prima cu ea, îmi șopti Ezinne. Știi, a început să-ți spună „snoabă sălbatică” pentru că nu vorbești cu nimeni. A zis că chiar dacă tatăl tău are un ziar și toate fabricile acelea, asta nu înseamnă că trebuie să te simți prea importantă, pentru că și tatăl ei e bogat.

— Nu mă simt importantă.

— Ca azi, la adunare, de exemplu; a zis că te simțeai prea importantă și de-aia n-ai început să reciți legământul de prima dată când te-a strigat maica Lucy.

— N-am auzit prima dată când m-a strigat maica Lucy.

— Eu nu zic că tu te crezi prea importantă. Eu îți spun numai că asta cred Chinwe și majoritatea fetelor. Poate ar fi bine să încerci să vorbești cu ea. Poate după ore ai putea să nu mai fugi înainte și să te plimbi cu noi până la poartă. Chiar așa, de ce fugi întotdeauna?

— Îmi place să fug, pur și simplu, am spus, întrebându-mă dacă trebuie să socotesc și asta drept minciună la spovedania de sâmbăta viitoare, pe lângă minciuna despre faptul că n-am auzit-o pe maica Lucy de prima dată. Kevin parca mereu Peugeotul 505 la porțile școlii imediat după ce suna de ieșire. Kevin mai avea o grămadă de alte drumuri de făcut pentru Papa și nu aveam voie să-l las să aștepte, așa că mă grăbeam de fiecare dată după ultima oră. Mă grăbeam, de parcă alergam la cursa de 200 de metri la concursul intrașcolar de sport. Odată, Kevin i-a spus lui Papa că-mi luase puțin mai mult să ajung la mașină, și Papa mă plesnise pe obrazul stâng și drept în același timp, că palmele lui uriașe îmi lăsaseră urme paralele pe față și-mi țiuiseră urechile zile întregi.

— De ce? întrebă Ezinne. Dacă stai să vorbești cu oamenii poate își vor da seama că nu ești o snoabă.

— Pur și simplu îmi place să alerg, am spus din nou.

•

Am rămas o snoabă sălbatică pentru majoritatea colegelor de clasă până la sfârșitul trimestrului. Dar nu-mi băteam capul prea mult cu asta, pentru că aveam o grijă mai mare – grija de a fi sigură că trimestrul acesta ies prima. Fiecare zi de școală era ca o încercare de a balansa un sac de pietriș pe cap, fără a avea voie să-l echilibrez cu mâna. Încă mai vedeam rândurile tipărite din manual într-o ceață roșie, încă mai vedeam sufletul frățiorului meu legat cu firicele de sânge. Memoram ceea ce spuneau profesorii, pentru că știam că manualele mele nu aveau niciun înțeles dacă încercam să le studiez acasă. După fiecare test, mi se punea un nod mare în gât și rămânea acolo până când ni se aduceau înapoi caietele de exerciții.

Școala se închise pentru vacanța de Crăciun la începutul lui decembrie. M-am uitat în fișa de evaluare în timp ce Kevin mă ducea acasă și am văzut 1/25, scris de mână, atât de aplecat, că a trebuit să studiez cu atenție, să fiu sigură că nu e 7/25. În noaptea aceea, am adormit legănată de imaginea feței luminate a lui Papa, de sunetul vocii lui Papa spunându-mi cât de mândru era de mine și cum reușisem să-mi împlinesc menirea lăsată de Domnul.

•

Vânturile prăfoase ale harmattanului veniră odată cu luna decembrie. Aduseră miros de Sahara și de Crăciun și scuturară frunzele subțiri și ovale ale pomilor de frangipan și acele pinilor șuierători, acoperind totul cu o peliculă maronie. De fiecare dată petreceam Crăciunul în orășelul nostru natal. Sora Veronica numea asta migrația anuală a poporului igbo. Nu înțelegea, spunea cu accentul ei irlandez care îi rostogolea cuvintele pe limbă, de ce mulți dintre membrii poporului igbo își clădesc case imense în orășelele lor natale, unde petrec numai o săptămână-două în decembrie, și cu toate acestea se mulțumesc să trăiască înghesuiți în cartierele din oraș în tot restul anului. Mă întrebam adeseori de ce se străduiește sora Veronica să înțeleagă, când pur și simplu așa stau lucrurile.

Vânturile dimineții erau iuți în ziua în care am plecat, trăgând încoace și încolo pinii șuierători, ce se aplecau și se răsuceau de parcă s-ar fi închinat în fața unui zeu prăfuit, cu frunzele și crengile scoțând sunete ca fluierul unui arbitru de fotbal. Mașinile erau parcate la intrare, cu ușile și portbagajele deschise, așteptând să fie încărcate. Papa conducea Mercedesul, cu mama în dreapta, iar eu și Jaja în spate. Kevin conducea mașina firmei, în spate, cu Sisi, iar șoferul fabricii, Sunday, care de obicei îi ținea locul lui Kevin când își lua concediul anual de o săptămână, conducea Volvoul.

Papa stătea lângă hibiscuși, dând instrucțiuni, cu o mână în buzunarul tunicii lui albe, iar cu cealaltă arătând de la obiect la mașină.

— Valizele acestea merg în Mercedes, la fel și legumele acelea. Cartofii dulci merg în Peugeot împreună cu lăzile de Remy Martin și cutiile de suc. Vezi dacă încap acolo și pachetele de batog uscat. Pungile de orez și de tapioc, și fasolea, și bananele merg în Volvo.

Erau multe de împachetat, și Adamu veni