de la poartă să îi ajute pe Sunday și pe Kevin. Numai cartofii dulci, tuberculi mari, de mărimea unor cățeluși nou-născuți, umpleau portbagajul Peugeotului, iar pe scaunul din față al Volvoului era așezat un sac de fasole înclinat, ca un pasager adormit. Kevin și Sunday plecară primii, iar noi îi urmarăm, ca să vedem în cazul în care ar fi fost opriți de soldați la puncte de control și să putem opri și noi.

Papa începu să spună rozariul înainte să ieșim cu mașina în strada principală. Se opri după primele zece cânturi ca mama să poată continua cu setul următor de zece Ave Marii. Jaja le citi pe următoarele zece, apoi îmi veni rândul mie. În timpul acesta, Papa conducea. Autostrada avea o singură bandă pe sens, și când am ajuns în spatele unui camion, a rămas după el, mormăind că drumurile nu sunt sigure și că cei din Abuja furaseră toți banii pentru construirea unei autostrăzi cu două benzi pe sens. Multe mașini claxonau și ne depășeau; unele erau încărcate cu cartofi dulci pentru Crăciun și pungi de orez, cu baxuri de băuturi răcoritoare, astfel încât portbagajele lor aproape atingeau șoseaua.

La Ninth Mile, Papa se opri să cumpere pâine și okpa{16}. Vânzătorii ambulanți înconjurară mașina, oferindu-ne ouă fierte, nuci acaju prăjite, pâine, apă îmbuteliată, okpa, agidi{17}, prin fiecare geam al mașinii, incantând: „Cumpără de la mine, oh, eu o să-ți vând bine” sau „Uită-te la mine, pe mine mă căutai”.

Cu toate că Papa cumpără numai pâine și okpa învelită în frunze calde de banan, oferi câte o bancnotă de douăzeci de naira fiecărui vânzător ambulant, iar incantațiile lor cu „Mulțumesc, domnule, Dumnezeu să vă dea sănătate” îmi răsunară în ureche în timp ce plecam de acolo îndreptându-ne spre Abba.

Semnul verde cu „BINE AȚI VENIT ÎN ORAȘUL ABBA”, care te scotea de pe autostradă, era ușor de scăpat din vedere, pentru că era foarte mic. Papa viră spre șoseaua murdară și în curând auzirăm scârț-scârț-scârț pe sub burta Mercedesului ce se freca de drumul de țară, plin de hârtoape și copt de soare. Când treceam pe drum, oamenii ne făceau cu mâna și-l strigau pe Papa: „Omelora!” Colibe de pământ acoperite cu stuf stăteau așezate lângă case cu trei etaje adăpostite în spatele gardurilor de fier forjat. Copii complet sau pe jumătate goi se jucau cu mingi de fotbal dezumflate. Bărbații stăteau pe bănci sub copaci și beau vin de palmier din coarne de vacă și din căni de sticlă tulbure. Mașina era învăluită în praf când ajunserăm la porțile largi, negre ale casei noastre de țară. Trei bărbați mai în vârstă stăteau sub un arbore african de pâine străjuind singuratic porțile noastre și strigară: „Nno nu! Nno nu! V-ați întors? Vom veni în curând să vă spunem bun-venit!” Portarul nostru deschise larg porțile.

— Mulțumim, Doamne, pentru grija Ta din timpul călătoriei, spuse Papa închinându-se, în timp ce conducea mașina în curte.

— Amin! am spus noi.

Casa noastră încă îmi mai tăia răsuflarea, maiestuozitatea dată de înălțimea celor patru etaje ale ei, cu fântâna arteziană din față, cocotierii ce o flancau de ambele părți și portocalii presărați în curtea din față. Trei băieței intrară fugind în curte să-l salute pe Papa. Alergaseră după mașină prin drumul prăfos, până aici.

— Omelora! Good afun, sah{18}! spuseră în cor. Purtau numai pantaloni scurți, și buricul fiecăruia era cât un balonaș mic.

— Kedu nu? Papa le dădu câte o hârtie de zece naira dintr-un teanc mare de bancnote pe care-l scosese din sacul lui de voiaj. Salutați-i pe părinții voștri din partea mea și arătați-le negreșit banii, ați înțeles?

— Da, domnule. Mulțumim, domnule! Se repeziră afară din curte, râzând zgomotos.

Kevin și Sunday despachetară alimentele, în timp ce Jaja și cu mine despachetam valizele din Mercedes. Mama merse în curtea din spate cu Sisi să pună deoparte trepiedele din fier, pentru gătit. Mâncarea noastră avea să fie gătită pe aragazul din bucătărie, dar trepiedele din fier aveau să susțină oalele mari în care se făcea orez și tocană, și ciorbe pentru musafirii noștri. Unele oale erau suficient de mari încât să încapă în ele o capră întreagă. Mama și Sisi nu prea făceau ele mâncarea asta; stăteau doar prin preajmă și mai puneau sare sau cuburi Maggi, sau puneau la îndemână ustensile, pentru că nevestele membrilor comunității noastre veneau ele să gătească. Voiau ca mama să se odihnească, ziceau ele, după stresul de la oraș. Și de fiecare dată luau acasă resturile de mâncare, bucățile de carne grasă, orezul, fasolea, sticlele de băuturi răcoritoare și de malț și berea, la sfârșit. Eram mereu pregătiți să hrănim satul întreg de Crăciun, mereu pregătiți ca niciunul dintre cei care veneau la noi să nu plece fără mâncare și băutură, până la ceea ce Papa numea un grad rezonabil de mulțumire. Până la urmă, titulatura lui Papa era omelora – „Binefăcătorul Comunității”. Dar nu numai Papa primea musafiri. Sătenii se adunau la fiecare casă mare cu porți mari și câteodată luau cu ei boluri de plastic cu capace solide. Era Crăciunul.

Jaja și cu mine eram sus, despachetam, când veni mama și ne spuse:

— Ade Coker a venit cu familia sa să ne ureze Crăciun fericit. Sunt în drum spre Lagos. Haideți jos să-i salutați.

Ade Coker era un bărbat mic de statură, rotofei și jovial. De câte ori îl vedeam,