încercam să mi-l imaginez scriind editorialele acelea din Standard; încercam să mi-l imaginez sfidându-i pe soldați. Și nu reușeam. Arăta ca o păpușă de cârpă și, pentru că zâmbea întotdeauna, gropițele adânci din obrajii lui moi păreau niște accesorii permanente, ca și cum cineva i-ar fi înțepat cu un băț. Chiar și ochelarii lui păreau de păpușă: erau mai groși decât sticla de geam, bătând într-o nuanță albăstruie ciudată și cu rama albă din plastic. Își arunca în aer bebelușul, copia sa fidelă perfect rotundă, atunci când intrarăm. Fetița lui stătea aproape de el, rugându-l s-o arunce și pe ea în sus.

— Jaja, Kambili, ce mai faceți? spuse el și, înainte să-i putem răspunde, râse cu poftă și, scălâmbăindu-se la bebeluș, spuse:

— Știi, se spune că, cu cât îi arunci mai sus când sunt mici, cu atât au mai multe șanse să învețe să zboare!

Bebelușul gânguri, arătându-și gingiile rozalii și se întinse spre ochelarii tatălui său. Ade Coker își lăsă capul pe spate și aruncă iar copilul în sus.

Soția lui, Yewande, ne îmbrățișă, ne întrebă ce mai facem, apoi îl bătu pe spate în joacă pe Ade Coker și luă ea bebelușul. Am privit-o și mi-am amintit hohotele ei înecate și răsunătoare către Papa.

— Vă place să veniți la țară? ne întrebă Ade Coker.

Ne-am uitat spre Papa în același timp; stătea pe canapea și citea o felicitare de Crăciun, zâmbind.

— Da, am spus.

— Ei, chiar vă place să veniți în locul acesta plin de tufișuri? Ochii i se măriră teatral. Aveți prieteni aici?

— Nu, am spus.

— Și atunci ce faceți aici, în locul ăsta uitat de lume? ne necăji el.

Jaja și cu mine zâmbirăm, fără să spunem nimic.

— Sunt întotdeauna atât de tăcuți, spuse el, întorcându-se spre Papa. Atât de tăcuți.

— Nu sunt ca acei copii gălăgioși din zilele noastre, cu niciun fel de educație acasă și fără teamă de Dumnezeu, spuse Papa, și eram sigură că sentimentul de mândrie era acela care îi întinse buzele și îi lumină privirea.

— Imaginează-ți ce ar fi Standard dacă am fi cu toții tăcuți.

Era o glumă. Ade Coker râdea; la fel și soția lui, Yewande. Dar Papa nu râse. Jaja și cu mine ne întoarserăm sus, în liniște.

Freamătul frunzelor de cocotier mă trezi. Dincolo de porțile noastre înalte auzeam capre behăind, cocoși cântând și oameni strigând unii la alții salutându-se peste zidurile de chirpici ce le înconjurau casele.

— Bună dimineața{19}! Te-ai trezit, ai? Dormiși bine?

— Bună dimineața. Da’ oamenii din casa ta dormiră bine, ai?

M-am întins să deschid geamul de la dormitor, ca să aud mai bine sunetele și să las aerul curat, impregnat de miros de capră și de portocale coapte să intre în cameră. Jaja bătu la ușă înainte să vină înăuntru. Camerele noastre erau alăturate; acasă în Enugu, erau departe una de alta.

— Te-ai trezit? întrebă el. Hai să mergem jos la rugăciune înainte să ne cheme Papa.

Mi-am legat fusta, pe care o folosisem ca învelitoare ușoară în timpul nopții calde, peste cămașa de noapte, i-am făcut un nod într-o parte și l-am urmat pe Jaja jos.

Coridoarele largi făceau casa noastră să pară un hotel, ca și mirosul impersonal al ușilor ținute încuiate majoritatea timpului, al băilor și bucătăriilor și toaletelor nefolosite, al camerelor nelocuite. Foloseam numai parterul și etajul întâi; celelalte două etaje fuseseră ultima dată folosite cu ani în urmă, când Papa a fost făcut șef și fusese învestit cu titulatura de omelora. Membrii comunității noastre îi ceruseră de multă vreme să accepte titlul, încă de pe când era doar manager la Leventis și nu cumpărase prima fabrică. Era destul de bogat, insistau ei; și, în afară de asta, nimeni din comunitatea noastră nu mai obținuse vreun titlu. Așa că, atunci când Papa s-a decis să accepte, în cele din urmă, după îndelungate discuții cu preotul paroh, stăruind ca orice influență păgână să fie eliminată din ceremonia de învestire, a fost ca un mic festival al Cartofului Dulce. Mașinile ocupaseră fiecare milimetru de pe drumul murdar ce trecea prin Abba. Al treilea și al patrulea etaj mișunau de oameni. Acum urcam acolo numai când voiam să văd mai mult decât drumul din fața zidurilor curții noastre.

— Papa găzduiește o ședință a consiliului parohial azi, spuse Jaja. L-am auzit când i-a spus mamei.

— La ce oră e ședința?

— Înainte de prânz. Și, din priviri, îmi spuse: Putem să petrecem timp împreună atunci.

În Abba, Jaja și cu mine nu aveam program. Vorbeam mult și stăteam mai puțin în camerele noastre, pentru că Papa era prea ocupat să întrețină nesfârșita suită de vizitatori și să participe la ședințe ale consiliului parohial la ora cinci dimineața și la ședințe ale consiliului orășenesc până la miezul nopții. Sau poate la Abba viața era diferită, pentru că oamenii se plimbau prin curtea noastră în voie și pentru că inclusiv aerul pe care-l respiram se mișca mai încet.

Papa și mama erau într-una dintre micile camere de zi care duceau în camera de zi principală, la parter.

— Bună dimineața, Papa. Bună dimineața, mama! am spus eu și Jaja.

— Ce faceți? întrebă Papa.

— Bine, am zis noi.

Papa părea treaz demult; probabil că se sculase de câteva ore bune. Își răsfoia Biblia, cea în versiunea catolică, cu cărțile deuterocanonice, legată în piele neagră lucioasă. Mama părea somnoroasă. Își freca încă ochii adormiți când ne întrebă dacă am dormit