bine. Am auzit voci în camera de zi principală. Aici, oaspeții ajungeau cu noaptea-n cap. Ne făcuserăm semnul crucii și ne așezaserăm în genunchi în jurul mesei, când cineva bătu la ușă. Un bărbat de vârstă mijlocie, într-un tricou jerpelit, își băgă capul pe ușă.

— Omelora! spuse bărbatul pe un ton viguros, așa cum făceau atunci când se chemau unul pe celălalt după titluri. Plec acum. Vreau să văd dacă pot să cumpăr pentru copiii mei câte ceva de Crăciun, de la Oye Abagana. Vorbea engleza cu un accent igbo atât de puternic că decora chiar și cele mai scurte cuvinte cu vocale în plus. Lui Papa îi plăcea când sătenii făceau un efort să vorbească engleza în jurul lui. Spunea că asta demonstrează că au bun-simt.

— Ogbunambala! spuse Papa. Așteaptă, mă rog împreună cu familia mea. Vreau să-ți dau câte ceva pentru copii. Vei împărți și ceaiul, și pâinea cu mine la micul dejun.

— Hei! Omelora! Mulțumesc, domnule. Nu am băut lapte anul acesta. Omul încă șovăia la ușă. Poate își imagina că, dacă pleacă, oferta de ceai cu lapte a lui Papa dispare.

— Ogbunambala! Du-te și stai jos și așteaptă-mă.

Omul se retrase. Papa citi din Psalmi înainte de Tatăl nostru, Ave Maria și Mărire Ție și de Crezul Apostolilor. Cu toate că vorbeam cu voce tare, după ce Papa rosti primele câteva cuvinte singur, o liniște exterioară plutea în jurul nostru, învăluindu-ne. Dar când spuse „ne vom ruga acum Sfântului Duh cu cuvintele noastre, pentru că Sfântul Duh mijlocește pentru noi după voia Lui”, liniștea fu tulburată. Vocile noastre păreau stridente, discordante. Mama începu cu o rugăciune pentru pace și pentru conducătorii țării. Jaja se rugă pentru preoți și pentru oamenii credincioși. Eu m-am rugat pentru papă. În sfârșit, timp de douăzeci de minute, Papa se rugă pentru protecția noastră de forțe și oameni lipsiți de Dumnezeu, pentru Nigeria și pentru conducătorii ei fără evlavie și pentru ca noi să continuăm să trăim în dreptate. În sfârșit, se rugă pentru convertirea lui Papa-Nnukwu, ca să fie izbăvit de iad. Papa mai petrecu ceva timp descriindu-ne iadul, ca și cum Dumnezeu nu știa că flăcările sunt veșnice și turbate, și groaznice. La sfârșit, ne-am ridicat glasurile și am zis „Amin!”

Papa închise Biblia.

— Kambili și Jaja, după-amiază veți merge acasă la bunicul vostru să-l salutați. Kevin vă va duce. Nu uitați, nu vă atingeți de nicio mâncare, nu beți nimic. Și, ca de obicei, nu stați mai mult de cincisprezece minute. Cincisprezece minute.

— Da, Papa. Auzeam asta de fiecare Crăciun în ultimii câțiva ani, de când începuserăm să-l vizităm pe Papa-Nnukwu. Papa-Nnukwu convocase o ședință în umunna să se plângă familiei lărgite de faptul că nu-și cunoaște nepoții și că noi nu-l cunoaștem pe el. Papa-Nnukwu ne spusese asta lui Jaja și mie, pentru că Papa nu ne spunea nouă lucruri din acestea. Papa-Nnukwu spusese în umunna că Papa se oferise să-i construiască o casă, să-i cumpere o mașină și să-i angajeze un șofer, dacă se convertea și-și arunca chi-ul din altarul de stuf din curte. Papa-Nnukwu râsese și spusese că voia doar să-și vadă nepoții când se putea. Nu-și va arunca chi-ul; îi spusese asta de nenumărate ori lui Papa. Membrii comunității noastre îi țineau partea lui Papa, așa era mereu, dar îl îndemnaseră să ne lase să-l vizităm pe Papa-Nnukwu, să-l salutăm, pentru că oricare om destul de bătrân să fie bunic merita să fie salutat de nepoții săi. Papa însuși nu-l saluta niciodată pe Papa-Nnukwu, nu-l vizita niciodată, dar îi trimitea mici sume de bani prin Kevin sau prin vreunul din membrii comunității, mai mici decât îi dădea lui Kevin drept bonus de Crăciun.

— Nu-mi place să vă trimit în casă de păgâni, dar Domnul vă va păzi, spuse Papa. Puse Biblia într-un sertar și apoi ne trase pe mine și pe Jaja de-o parte și de alta a lui și ne mângâie ușor pe umeri.

— Da, Papa.

Merse în camera de zi. Am auzit și alte voci de oameni care veneau să spună „Nno nu” și să se plângă cât de grea e viața și că nu-și permit să le cumpere copiilor haine noi de Crăciun.

— Tu și cu Jaja puteți lua micul dejun sus. Vă voi aduce mâncarea sus. Tatăl vostru va mânca împreună cu oaspeții, spuse mama.

— Lasă-mă să te ajut, m-am oferit.

— Nu, nne, du-te sus. Stai cu fratele tău.

Am privit-o pe mama mergând la bucătărie, cu mersul ei șchiopătat. Părul ei împletit era prins într-o plasă care se strângea la capăt ca o minge de golf, ca o căciulă de Moș Crăciun. Părea ostenită.

— Papa-Nnukwu locuiește în apropiere, putem ajunge pe jos în cinci minute, nu trebuie să ne ducă Kevin, spuse Jaja când urcarăm înapoi la etaj. Spunea asta în fiecare an, dar ne urcam în mașină de fiecare dată, să ne ducă Kevin, ca să poată sta cu ochii pe noi.

Când, mai târziu în dimineața aceea, Kevin ne scoase cu mașina din curte, m-am întors să mângâi cu privirea, din nou, zidurile albe scânteietoare și stâlpii casei noastre, arcada perfect argintie din apă pe care o făcea fântâna noastră arteziană. Papa-Nnukwu nu pusese niciodată piciorul în ea, pentru că atunci când Papa decretase că păgânii nu au ce căuta în curtea lui nu făcuse o excepție pentru tatăl lui.

— Tatăl vostru a spus că aveți cincisprezece minute, spuse Kevin, în timp ce parca mașina pe marginea