drumului, lângă curtea lui Papa-Nnukwu, îngrădită cu stuf. M-am uitat la cicatricea de pe gâtul lui Kevin înainte să mă dau jos din mașină. Căzuse dintr-un palmier în orașul lui natal din Delta Nigerului, cu câțiva ani înainte, când era în vacanță. Cicatricea mergea din mijlocul capului până la ceafă. Avea formă de pumnal.

— Știm, spuse Jaja.

Jaja deschise poarta din lemn, care scârțâia, a lui Papa-Nnukwu, atât de îngustă că Papa ar fi fost poate nevoit să intre pe o parte, dacă ar fi venit vreodată în vizită aici. Curtea abia era cât un sfert din curtea noastră din spate, din Enugu. Două capre și câțiva pui umblau de colo-colo, ciugulind și ciocănind prin firele de iarbă uscată. Casa, așezată în mijlocul curții, era micuță, compactă ca un zar și era greu de imaginat că Papa și tușica Ifeoma crescuseră aici. Arăta exact ca în desenele cu case pe care le făceam la grădiniță: o casă pătrată, cu o ușă pătrată în mijloc și două geamuri pătrate de fiecare parte. Singura diferență era că aici casa mai avea și o verandă, prinsă în bare de metal ruginite. Prima dată când Jaja și cu mine merseserăm în vizită, intraserăm și ne uitaserăm după baie, iar Papa-Nnukwu râsese și ne arătase latrina, cât un dulap, din calupuri de ciment nevopsit, cu o rogojină din frunze împletite de palmier, trasă peste intrarea deschisă. Îl examinasem și pe el, în ziua aceea, întorcându-mi privirea când ochii lui îi întâlneau pe ai mei, căutând semne care să arate diferența, lipsa de Dumnezeu. N-am văzut niciunul, dar eram sigură că erau pe undeva. Trebuiau să fie.

Papa-Nnukwu stătea pe un scăunel scund pe verandă, cu boluri de mâncare pe rogojina de rafie din fața lui. Se ridică atunci când intrarăm. Avea un șal înfășurat în jurul corpului și legat la spate, la gât, peste flanela care fusese albă odată, acum cenușie de veche ce era și îngălbenită la subsuoară.

— Neke! Neke! Neke! Kambili și Jaja au venit să-și salute bunicul! spuse el. Cu toate că era gârbovit de ani, era ușor să-ți dai seama cât de înalt fusese odată. Îi strânse mâna lui Jaja, iar pe mine mă îmbrățișă. L-am strâns și eu în brațe încă o clipă, ușor, ținându-mi răsuflarea din cauza mirosului puternic, neplăcut de manioc care-l înconjura.

— Haideți să mâncați, spuse el, făcându-ne semn spre rogojina de rafie. Bolurile smălțuite conțineau fufu pufoasă și o supă lungă fără bucăți de pește sau de carne. Avea obiceiul să ne întrebe, dar Papa-Nnukwu se aștepta să refuzăm – ochii îi luciră a necaz.

— Nu, mulțumim, domnule, am spus. Ne-am așezat pe banca de lemn lângă el. M-am lăsat pe spate și m-am sprijinit de obloanele de lemn, care aveau deschizături orizontale paralele.

— Am auzit că ați venit ieri, spuse el. Buza de jos îi tremura, la fel și vocea, și uneori, înțelegeam ce spune abia o secundă-două după ce vorbea, pentru că dialectul lui era vechi, iar vorbirea lui nu avea nicio inflexiune anglicizată ca a noastră.

— Da, spuse Jaja.

— Kambili, ai crescut așa de mare acum, o agbogho coaptă. În curând, vor începe să vină pețitorii, spuse el, necăjindu-mă. Ochiul stâng îi orbea și era acoperit de o peliculă de culoarea și consistența laptelui diluat. Am zâmbit când s-a întins să mă bată ușor pe umăr; petele de bătrânețe care-i pigmentau mâinile ieșeau în evidență pentru că erau mult mai deschise decât tenul lui de culoarea pământului.

— Papa-Nnukwu, ești bine? Cum stai cu sănătatea? întrebă Jaja.

Papa-Nnukwu ridică din umeri, ca și cum ar fi spus că multe erau rele, dar nu avea de ales.

— Sunt bine, fiule. Ce poate face un om bătrân decât să fie bine, până când li se alătură strămoșilor săi? Se opri să modeleze o bucată de fufu cu degetele.

L-am privit, zâmbetul de pe fața lui, simplitatea cu care aruncă bucățica de mâncare în grădină, unde plante uscate se legănau în briza ușoară, rugându-l pe Ani, zeul pământului, să mănânce cu el.

— Mă dor picioarele des. Mătușica voastră Ifeoma îmi aduce medicamente când poate să strângă bănuți. Dar sunt om bătrân; dacă nu mă dor picioarele, mă doare altceva.

— Va veni tușica Ifeoma cu copiii anul acesta? am întrebat.

Papa-Nnukwu își scărpină capul chel, pe care mai avea smocuri încăpățânate de păr alb.

— Ehye, îi aștept să vină mâine.

— N-au venit anul trecut, spuse Jaja.

— Ifeoma nu și-a putut permite. Papa-Nnukwu dădu din cap. De când a murit tatăl copiilor ei, a avut parte de zile grele. Dar îi aduce anul acesta. Îi veți vedea. Nu se cade să nu vă cunoașteți verișorii foarte bine. Nu se cade.

Jaja și cu mine tăcurăm. N-o cunoșteam foarte bine pe tușica Ifeoma sau pe verii noștri, pentru că ea și Papa se certaseră pe seama lui Papa-Nnukwu. Mama ne spusese. Tușica Ifeoma n-a mai vorbit cu Papa după ce i-a interzis lui Papa-Nnukwu să intre în casa lui și au mai trecut câțiva ani până când au început, în sfârșit, să-și vorbească.

— Dacă aș avea carne în supă, spuse Papa-Nnukwu, v-aș oferi-o vouă.

— Nu-i nimic, Papa-Nnukwu, spuse Jaja.

Papa-Nnukwu își înghiți mâncarea în liniște. Urmăream cum îi aluneca pe gât, străduindu-se să treacă de mărul lui Adam, care ieșea pregnant ca o nucă zbârcită. Nu era niciun fel de băutură lângă el, nici măcar apă.

— Copila aceea care mă ajută, Chinyelu, o să vină imediat. O voi trimite să cumpere băuturi răcoritoare pentru voi, de la magazinul lui Ichie.

— Nu, Papa-Nnukwu. Mulțumim, spuse Jaja.

— Ezi okwu? Știu