că tatăl vostru nu vă lasă să mâncați aici, pentru că ofer mâncarea strămoșilor noștri, dar nici băuturi răcoritoare? Pe astea nu le cumpăr și eu de la magazin ca restul lumii?

— Papa-Nnukwu, am mâncat chiar înainte să venim aici, spuse Jaja. Dacă ne e sete, vom bea acasă la tine.

Papa-Nnukwu zâmbi. Avea dinții galbeni și cu spații mari între ei, din cauză că pierduse mulți.

— Ai zis bine, fiule. Tu ești tatăl meu, Ogbuefi Olioke, întoarce-te. Ai vorbit cu înțelepciune.

M-am uitat la fufu de pe farfuria smălțuită, de un verde-crud, care era ciobită pe margine. Mi-am imaginat fufu cu coaja uscată de vânturile harmattanului zgâriind interiorul gâtului lui Papa-Nnukwu în timp ce înghițea. Jaja îmi dădu un ghiont. Dar eu nu voiam să plec; voiam să stau ca să fug repede să-i aduc apă lui Papa-Nnukwu dacă fufu i-ar fi stat în gât și s-ar fi înecat. Nu știam unde e apa, cu toate acestea. Jaja mă înghionti din nou, dar încă tot nu mă puteam ridica. Banca mă ținea, mă trăgea înăuntru. Am urmărit un cocoș sur intrând în altarul din colțul curții, unde era dumnezeul lui Papa-Nnukwu, și de care Papa ne spusese că nu avem voie să ne apropiem niciodată. Altarul era un adăpost scund, deschis, iar pereții și acoperișul de chirpici erau acoperite de frunze uscate de palmier. Arăta ca peștera din spatele Sfintei Agnes, cea dedicată Maicii Noastre din Lourdes.

— Dă-ne voie să plecăm, Papa-Nnukwu, spuse Jaja într-un sfârșit, ridicându-se.

— Bine, fiule, spuse Papa-Nnukwu. Nu spuse „Cum, așa de repede?” sau „Nu vă place casa mea?” Era obișnuit să plecăm la câteva minute după ce ajungeam. Când ne conduse la mașină, legănându-se în bastonul lui încovoiat, făcut dintr-o creangă de copac, Kevin ieși din mașină și-l salută, apoi îi înmână un teanc subțire de bani.

— Oh? Mulțumește-i lui Eugene din partea mea, spuse Papa-Nnukwu, zâmbind. Mulțumește-i.

Ne făcu cu mâna în timp ce ne îndepărtam cu mașina. I-am făcut și eu și nu mi-am luat ochii de la el până intră târâș înapoi în curte. Dacă pe Papa-Nnukwu îl deranja că fiul său îi trimitea sume neînsemnate de bani, impersonal, printr-un șofer, n-o arăta. Nu arătase asta nici anul trecut de Crăciun, nici acum doi ani. N-o arătase niciodată. Era atât de diferit de felul în care Papa îl tratase pe bunicul meu matern până când murise, cu cinci ani în urmă. Când ajungeam la Abba, în fiecare an de Crăciun, Papa se oprea la casa bunicului, la ikwu nne, casa unde mama își petrecuse copilăria, chiar înainte să ajungem la casa noastră. Bunicul avea tenul foarte deschis, era aproape albinos și se spunea că acesta a fost unul dintre motivele pentru care îl plăcuseră misionarii. Vorbea engleza hotărât, tot timpul, cu un puternic accent igbo. Știa și latină și adesea cita din paragrafele de la Vatican I și-și petrecea majoritatea timpului la biserica St. Paul, unde fusese primul catihet. Insistase să-i spunem „bunicule” în engleză, și nu Papa-Nnukwu sau Nna-Ochie. Papa încă vorbea adesea despre el, cu ochii plini de mândrie, ca și cum bunicul era propriul lui tată. Și-a deschis ochii cu mult înaintea multor alți oameni din sat. Papa spunea că a fost unul dintre puținii care i-au primit pe misionari. Știi cât de repede a învățat engleză? Când a devenit interpret, știți la convertirea câtor oameni a contribuit? Păi aproape că a convertit tot satul Abba singur! Făcea lucrurile ca la carte, așa cum le făceau albii, nu așa cum fac ai noștri acum! Papa avea o fotografie a bunicului cu toate insignele Cavalerilor St. Ioan, înrămată într-o ramă groasă de mahon și agățată pe perete, acasă, la Enugu. Nu aveam totuși nevoie de fotografia aceea ca să mi-l amintesc pe bunicul. Aveam doar zece ani când a murit, dar îmi amintesc ochii lui aproape verzi-albinoși și felul în care obișnuia să folosească termenul de „păcătos” în fiecare propoziție.

— Papa-Nnukwu nu arată la fel de sănătos ca anul trecut, i-am șoptit lui Jaja la ureche pe când plecam. Nu voiam să ne audă Kevin.

— E bătrân, spuse Jaja.

Când am ajuns acasă, Sisi ne aduse prânzul sus – orez și friptură de vită – pe farfurii maronii elegante, și Jaja și cu mine mâncarăm singuri. Începuse ședința consiliului parohial și uneori auzeam vocile bărbaților ridicându-se când se contraziceau, și la fel, auzeam cadența sus-jos a vocilor feminine în curtea din spate, soțiile din comunitatea noastră, care ungeau oalele ca să fie mai ușor de spălat mai târziu, măcinau condimente în mojare de lemn și făceau focul sub trepiede.

— Vei mărturisi? l-am întrebat pe Jaja la masă.

— Ce?

— Ce ai spus astăzi, că, dacă ne e sete, putem bea acasă la Papa-Nnukwu. Știi că nu putem să bem acasă la Papa-Nnukwu, am zis.

— Am vrut doar să spun ceva să-l fac să se simtă mai bine.

— Suportă bine.

— Se ascunde bine, spuse Jaja.

Atunci, Papa deschise ușa și intră. Nu-l auzisem urcând și, pe lângă asta, nu credeam că va urca, pentru că ședința consiliului parohial încă era în desfășurare la parter.

— Bună ziua, Papa, am spus Jaja și cu mine.

— Kevin a spus că ați stat aproape douăzeci și cinci de minute cu bunicul vostru. Asta v-am spus eu? Vocea lui Papa era joasă.

— Am pierdut vremea. A fost vina mea, spuse Jaja.

— Ce-ați făcut acolo? Ați consumat mâncare sacrificată idolilor? V-ați pângărit limba creștină?

Am rămas încremenită; nu știam că și limbile pot fi creștine.

— Nu, spuse Jaja.

Papa se îndreptă spre Jaja. Acum vorbea numai în igbo. Credeam că îl va