trage de urechi, că îl va trage și îl va scutura în același ritm în care vorbea, că îl va plesni peste față, și palma lui va scoate același sunet ca o carte grea căzând din rafturile bibliotecii de la școală. Și apoi se va întinde și mă va plesni și pe mine peste față, cu nepăsarea cu care te întinzi după solniță la masă. Dar spuse:

— Vreau să vă terminați mâncarea, să mergeți în camerele voastre și să vă rugați pentru iertare, zise înainte să se întoarcă și să coboare la parter. Liniștea pe care o lăsă în urmă era grea, dar confortabilă, ca un pulover tocit și aspru într-o dimineață amară.

— Mai ai orez în farfurie, spuse Jaja într-un târziu.

Am dat din cap și mi-am luat furculița. Apoi l-am auzit pe Papa ridicând vocea afară, chiar în fața geamului, și am pus furculița jos.

— Ce caută în casa mea? Ce caută Anikwenwa în casa mea?

Timbrul furios din vocea lui Papa îmi îngheță vârfurile degetelor. Jaja și cu mine ne-am repezit la fereastră și, pentru că nu vedeam nimic, am ieșit pe verandă și ne-am oprit lângă stâlpi.

Papa stătea în curtea din față, lângă un portocal, urlând la un om cu fața brăzdată de ani, îmbrăcat într-o flanea zdrențuită și cu un șal legat în jurul taliei. Alți câțiva oameni stăteau în jurul lui Papa.

— Ce caută Anikwenwa în casa mea? Ce caută un adorator al idolilor în casa mea? Pleacă din casa mea!

— Știi că sunt de-o vârstă cu tatăl tău, gbo? întrebă bătrânul. Degetul pe care-l flutura în aer era îndreptat spre fața lui Papa, dar zăbovea doar în dreptul pieptului său. Știi că am supt la sânul mamei mele când tatăl tău sugea la al mamei lui?

— Ieși din casa mea! Papa arătă spre poartă.

Doi bărbați îl conduseră încet pe Anikwenwa afară din curte. Nu se opuse. Era prea bătrân, oricum. Dar continua să privească înapoi și să-i arunce vorbe grele lui Papa.

— Ifukwa gi! Ești ca o muscă ce urmează orbește un cadavru către groapă!

Am urmărit pasul nesigur al bătrânului până când trecu de porți.

•

Tușica Ifeoma veni a doua zi, spre seară, când portocalii începuseră să-și lase umbre lungi, unduitoare, peste fântâna de apă din curtea din față. Râsul ei pluti sus, spre camera de zi, unde eu citeam. Nu-l mai auzisem de doi ani, dar aș fi recunoscut acel chicotit sănătos oriunde. Tușica Ifeoma era la fel de înaltă ca Papa, cu un corp bine proporționat. Mergea repede, ca o persoană care știa unde se îndreaptă și ce are de făcut. Și vorbea la fel cum mergea, ca și cum voia să scoată cât mai multe cuvinte putea, în cel mai scurt timp.

— Bine ai venit, tușico, nno, am spus, ridicându-mă s-o îmbrățișez.

Nu-mi dădu ca de obicei o îmbrățișare scurtă, dintr-o parte. Mă prinse în brațe și mă strânse tare, lipindu-mă de trupul ei moale. Reverele largi ale rochiei în formă de A miroseau a levănțică.

— Kambili, kedu? Un zâmbet larg îi întinse fața cu un ten închis, scoțând la iveală o strungăreață între dinții din față.

— Sunt bine, tușico.

— Ai crescut atât de mult. Uită-te la tine. Se întinse și îmi prinse sânul stâng. Uite ce repede cresc ăștia.

M-am uitat în altă parte și am inspirat adânc, ca să nu încep să mă bâlbâi. Nu știam cum să reacționez la genul ăsta de joacă.

— Unde e Jaja? întrebă ea.

— Doarme. Îl doare capul.

— Îl doare capul cu trei zile înainte de Crăciun? Nu se poate. Îl voi trezi și îi voi vindeca eu durerea de cap. Tușica Ifeoma râse. Am ajuns aici înainte de prânz; am plecat din Nsukka foarte devreme și am fi ajuns mai repede aici dacă nu ni se strica mașina pe drum, dar Slavă Domnului, s-a întâmplat aproape de Ninth Mile, așa că a fost ușor să găsim un mecanic.

— Slavă Domnului, am spus. Apoi, după o pauză, am întrebat:

— Ce fac verișorii mei?

Voiam să fiu politicoasă, dar mi se părea totuși ciudat să întreb despre verii pe care abia îi cunoșteam.

— Vor veni și ei în curând. Sunt cu Papa-Nnukwu și el tocmai începuse să le spună o poveste. Știi cum îi place să povestească întruna.

— Aa, am spus. Nu știam că lui Papa-Nnukwu îi place să povestească întruna. Nu știam nici măcar că știe povești.

Mama intră aducând o tavă plină cu sticle de băuturi răcoritoare și de malț, așezate pe o parte. O farfurie de chin-chin{20} era așezată deasupra băuturilor.

— Nwunye m, pentru cine sunt toate astea? întrebă tușica Ifeoma.

— Pentru tine și pentru copii, spuse mama. N-ai spus că vin și copiii în curând, okwia?

— Nu trebuia să te deranjezi, serios. Am cumpărat okpa pe drum și tocmai am mâncat.

— Atunci îți pun chin-chin într-o plasă, spuse mama. Se întoarse să iasă din cameră. Șalul ei era dichisit, cu model galben imprimat, și bluza ei asortată avea dantelă galbenă cusută pe mânecile scurte, bufante.

— Nwunye m, o strigă tușica Ifeoma și mama se întoarse. Prima dată când o auzisem pe tușica Ifeoma spunându-i mamei „nwunye m”, cu ani în urmă, am fost șocată să aud o femeie spunând altei femei „soția mea”. Când am întrebat, Papa îmi spuse că era o rămășiță din tradițiile păgâne, ideea că întreaga familie, și nu numai bărbatul, se căsătorea cu soția; și mai târziu, mama îmi șoptise, cu toate că eram singure în cameră: