— Renegatule!... Rușine!... Trădătorule!... Jos! țipau zeci de voci în jurul lui Titu, care ridică mâinile, copleșit de emoție, parc-ar fi vrut să oprească ocările necruțătoare.

Grofșoru, care nu mai isprăvea discuția cu ofițerul, cum zări pe Herdelea, se întoarse și-l apostrofă indignat:

— Îmi pare rău, domnule Herdelea, că tocmai dumneata...

Învățătorul se opri fără să poată scoate o vorbă. Ofițerul însă interveni:

— Pardon!... Vă rog să nu terorizați pe alegători! Aici nu se permite nicio presiune! zise punându-se între Grofșoru și Herdelea și apoi adăugând, către acesta: Înainte, înainte, domnilor!

— Protestez împotriva acestei noi încălcări de lege! strigă Grofșoru, deschizând o nouă ciorovăială cu ofițerul.

În fața primăriei, solgăbirăul Chițu strânse mâna lui Herdelea și-l prezentă unui domn scurt și gros, cu ochelari de aur și cu o mustață galbenă rară:

— Domnule candidat, iată unul din prietenii noștri!... Îmi dați voie?

Candidatul dădu mâna învățătorului, zicându-i mașinal:

— Îmi pare foarte bine... Voi fi totdeauna la dispoziția dumitale... Totdeauna...

Herdelea, înviorat, primi cuvintele ungurului ca o ușurare și intră în biroul notarului unde, la o masă lungă, ședea un judecător de la tribunalul din Bistrița, uscat, cu nasul foarte subțire, cu niște ochi mici, rautăcioși și cu un creion în mână. Învățătorul îl cunoștea. Alături alți doi, tot de la tribunal, scriau voturile în formulare tipărite. Odaia era plină de oameni care măsurau pe alegători cu priviri bănuitoare.

Herdelea se apropie de masă cu pălăria în mână, cu zâmbetul pe față. Judecătorul, președintele comisiunii electorale, îl privi întrebător.

— Votez pe domnul candidat Beck! zise învățătorul, rezemându-se cu mâinile de dunga mesei și uitându-se în ochii judecătorului parc-ar fi vrut să-l roage să-l țină minte și să-l apere când va veni la proces.

Cei cu formularele îi însemnară numele, iar președintele rosti, indiferent și obosit:

— Altul?

Învățătorul se dădu puțin la o parte, să facă loc tovarășilor săi.

— Tot din Pripas, murmură dânsul către judecătorul care părea că nu-l aude, ci se scărpina după ureche cu creionul și se uita la cei ce scriau voturile.

La șase seara comisiunea declară ales pe candidatul Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.

Rezultatul se răspândi pe-afară, prin mulțimea obosită, care-l primi cu strigăte de indignare și cu cântece naționale. Piața totuși se goli curând. Cârciumile însă se umplură, adăpostind până noaptea târziu comentariile aprinse, felicitările, amenințările...

Herdelea povesti acasă încântat cum i-a strâns mâna deputatul și cum i-a făgăduit sprijinul pentru orice împrejurare, cum i-a zâmbit judecătorul încrețind fruntea ca să-și întipărească în creieri numele lui.

— De-acu, nu mai am nicio grijă cu procesul... De-acu pot dormi liniștit! zise dânsul cu mândrie. Vezi acuma ce înseamnă să știi să te porți cu oamenii? adăugă apoi bănuitor către Titu.

— Am văzut... am văzut! șopti tânărul istovit.

Auzindu-l și văzându-l însă își amintea răcnetele mulțimii în piață, când a trecut Herdelea, paloarea lui de-atunci și mila aceea dureroasă ce-o simțise și care i-a rămas în inimă parcă mai adâncă. Era trist și abătut, ca și când ar fi pierdut orice nădejde în lume. „Iată de ce atârnă înfăptuirea ideii! se gândea dânsul. Cinci voturi! Adică tocmai voturile tatii... că să-și ușureze procesul! Dacă nu era procesul, triumfa ideea... Și barem procesul de-ar ieși bine!... Iată ce hotărăște soarta unui popor: un fir de tină... Și totuși ideea nu poate muri! Ideea e sufletul omului.”

Profitând că notarul din Lușca era în Armadia, cu alegerea, a doua zi plecă. „Dac-aș mai sta mult aici, ar trebui să mă scufund de tot în noroiul realității!” își zise Titu despărțindu-se.

2

— M-a alungat, tată... șopti Ana atât de încet că nici ea însăși nu-și auzi bine glasul, cu groaza încuibată în ochi, așteptându-se s-o zdrobească.

Vasile Baciu prânzea. Avu o tresărire, văzând-o galbenă și trasă, cu burta la gură. Mai sorbi din lapte o dată, îmbucă o coajă de mălai, pe urmă se uită lung la Ana și răspunse molfăind:

— Bine... Stai aici că ai unde... Vezi că eu mă duc până în Zăhată, că am niște oameni la sapă... Să iei seama pe-acasă...

Vorbea atât de liniștit că femeia se zăpăci, crezând că n-a auzit bine și nu îndrăzni să se așeze până nu-l văzu plecând aievea cu carul.

Baciu știa că Ion are s-o izgonească, dar nu-i păsa. Lasă să vie fata, nu-i nimic. Acuma, că-i măritată în lege, poate ședea și acasă. Mai bine așa, decât să se plece el în fața tâlharului și să-i dea moșia. La urmă tot va trebui să vie bărbatul și s-o ia, mulțumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are încotro... Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra. Iar dânsul poate aștepta oricât, că nu-l doare...

Ana era umilită și tăcută ca un câine. Nu crâcnea înaintea bătrânului și doar uneori îl privea rugătoare cu ochii ei scufundați în cap și veșnic roșii. Zilele i se păreau nesfârșite în așteptarea omului pe care inima ei îl dorea cu atât mai mult că suferise greu pentru dânsul.

Ion, chiar în ziua când o alungase, se dusese în Armadia la Victor Grofșoru, de care știa că-i avocat strașnic, mai tare ca mulți din Bistrița. Avocatul era foarte încurcat