alteia. Dacă preotul e cu George și Toma Bulbuc, învățătorul e împotriva lor. Dacă Vasile Baciu e încuviințat de Belciug în rezistența față de Ion, învățătorul crede contrariul. În tot ce face, Ion este judecat în contradictoriu de cei doi, opiniile lor sunt divergente. Sensul acțiunii lui Ion nu este deloc străin de reacția la ceea ce spune preotul: părerea acestuia, certarea în biserică îl întărâtă și mai mult, făcându-l să spună că «lui nici de Dumnezeu din cer nu-i pasă» […]. Din acest moment rolul subtil și discret diabolic al învățătorului devine o realitate periculoasă pentru desinul lui Ion. Viața lui Ion s-a transformat în teatru de operațiuni al conflictului dintre Zaharia Herdelea și preotul Belciug. […]

O lectură atentă trebuie să reevalueze relația dintre Ion și Titu Herdelea, fiul învățătorului. Atracția dintre ei (frățească, aș spune, continuând gândurile despre relația dintre paternitate spirituală, vinovăție și responsabilitate morală) e atracția structurilor opuse. […] Într-un moment de cumpănă al existenței lui [Ion], când nu știe care e calea spre a dobândi pământuirle lui Vasile Baciu, lui Ion îi iese în drum Titu […] care îl sfătuiește să găsească o modalitate de a-l sili, de a-l constrânge pe Vasile Baciu. De aici pornește tragedia. […]

E una dintre cele mai importante scene morale din roman, din care se vede indubitabil responsabilitatea lui Titu Herdelea, «deși nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui [Ion] deodată, bănuia totuși că a dezlănțuit o pornire atât de sălbatecă încât îl cutremura» […]. Răspunderea faptelor se răsfrânge și asupra lui. La începutul romanului Ion îl avertiza sentențios pe Titu într-o afirmație căreia abia în acest punct îi vedem încărcătura morală: «nu-i de vină cine face, ci de vină-i cine-l pune să facă!...» […]. Aici este cheua întregului proces moral al cărui dosar l-am redeschis în această analiză. Nu e vorba de o absolvire a lui Ion, ci de o înțelegere mai largă a vinovăției, care are tendința de a-i contamina pe cei care vin în contact cu protagonistul. Vina tragică a lui Ion trebuie regândită în acest context al relațiilor lui personale dinafara cercului tragic. […] Rebreanu a avut tactul psihologic și epic, de mare prozator, de a nu-l lăsa pe Ion singur în greșala, patima și vinovăția lui. Deasupra tragediei țărănești din roman, Rebreanu situează conflictul a două misionarisme – unul religios (al preotului), altul laic-social (al învățătorului), la fel de vinovate în interesele lor ofensive și partizane. Primul propovăduiește o împăcare cu destinul, pentru a menține sărăcia și bogăția așa cum au fost împărțite de Dumnezeu, celălalt îndeamnă la faptul de a depăși condiția predestinată, indiferent prin ce strategii. La mijloc stă Ion, ca un fiu adoptiv al lui Herdelea și al principiului său. Ion este sortit să devină victima dorinței de revanșă socială a învățătorului. Concluzia acestui roman este profund creștină: îndrăzneala de a schimba propriul destin naște vinovăție, iar cine îndeamnă pe o asemenea cale cade într-un păcat la fel de mare cu făptașul.”

Ion SIMUȚ, Liviu Rebreanu și contradicțiile realismului, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, pp. 126-132