Utopia cărții: în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune. Ion este victima inocentă și măreață a fatalității biologice. «Simțea o plăcere atât de mare, văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze»: suntem în primele pagini ale romanului și tema destinului răsună deja, ca în simfonia beethoveniană. Această ființă simplă, colosală, sublimând instinctul pur al posesiunii, stă față-n față nu cu acel pământ, ca mijloc economic, pe care Tănsase Scatiu sau Dinu Păturică îl exploatează ca să se îmbogățească, ci cu un pământ-stihie primară, la fel de viu ca și omul, având parcă în măruntaiele lui o uriașă anima [...]

Nivelul conflictului fiind acela natural-biologic, omul psihologic sau moral nu au ce căuta aici. A vedea în Ion viclenia ambițioasă (un «erou stendhalian, spusese E. Lovinescu, în limitele ideației lui obscure și reduse») sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greșit, căci implică un criteriu moral. Ion trăiește în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e așa zicând bruta ingenuă. Caracteristic la Rebreanu e de altfel un anumit senzualism ce exclude idealitatea. Raporturile dintre indivizi sunt la fel de posesive ca și acelea dintre om și mediul lui natural. Ion sau Petre Petre «posedă» lumea în sensul că participă la ea prin toate simțurile.”

Nicolae MANOLESCU, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1980, pp. 171-173

„În termenii tradiționali ai analizelor consacrate, o nouă lectură a clasicului roman rebrenian nu pare să ne mai rezerve surprize în limpezimea înțelesurilor sale și în olimpianismul narațiunii realiste. Ion rămâne tipul țăranului ardelean sărac și obsedat de pământ, același «posedat al posesiunii», cum l-a definit Nicolae Balotă într-o analiză sagace. Tragedia destinului său rezultă din opoziția ireconciliabilă între aspirațiile lui materialiste (averea e imboldul energiilor sale) și glasul stins al iubirii pure, necondiționate. Sunt lucruri prea bine cunoscute, ce nu pot fi taxate drept prejudecăți, oricât de des ar fi repetate și oricât de mult ne-ar nemulțumi evidența lor. […]

Este Ion eroul unei voințe rectilinii, acerbe, încrâncenate, fără depresiuni și ezitări? Acționează el de unul singur, fără complici? Cu alte cuvinte: este el vinovat în exclusivitate pentru tot ceea ce se întâmplă și mai ales pentru ceea ce i se întâmplă lui însuși? Răspunsul la aceste întrebări, în vederea unei rejudecări a cazului, necesită revederea atentă a dosarului, a sistemului de relații personale din roman, pentru a umple abstracțiunile, prin care e caracterizat, de conținutul viu al socialității individului într-un grup uman închis (comunitatea rurală), cu autorități, resentimente și asocieri particulare. Prozatorul a știut să facă o țesătură subtilă de relații umane într-o colectivitate animată de adversități și interese specifice, care nu acționează totuși într-un mod invariabil. Pe scurt: e nevoie să reconsiderăm situația lui Ion, căzut la mijloc în dușmănia dintre preot și învățător.

Ceva esențial a scăpat criticii în interpretarea lui Ion ca posedat al pământului. Obsesia lui provine, desigur, din înclinația naturală a unui om instinctiv, privat de obiectul dorințelor sale, până la exasperare. Cine stă în spatele acestei obsesii crescânde care pune stăpânire pe sufletul lui Ion? Pentru cine are proaspăt în minte câmpul de forțe și de interese ce se confruntă în sat răspunsul e simplu: proiectele de acțiune ale lui Ion sunt stimulate și sugerate de învățătorul Herdelea. De fapt, Ion se comportă ca un fiu adoptiv al învățătorului. În momentele de cumpănă, derută sau ezitări, ucenicul îl consultă pe maestru. Învățătorul, împreună cu Titu (care nu e decât o altă voce a tatălui), îl mână din spate pe Ion spre destinul său tragic, întreținându-i pornirea posesivă cu sfaturi strategice. Orice obsesie, în ritmul ei activ, are nevoie de puncte de sprijin: de un însemn, de o încuviințare, fie și aparentă, de o dezvoltare logică sau fals logică. Va deveni de îndată mai clară această observație, căreia îi acordăm o deosebită importanță: învățătorul Herdelea îi determină destinul lui Ion, țăranul tânăr doritor de realizarea visului său de înavuțire. Influența sa provine din rolul de instanță morală, exercitată în mod subtil. Nu e nici o exagerare aici. Cea dintâi iese diminuată dintr-o astfel de interpretare voința independentă a lui Ion ca axă unică a acțiunii sale. Nu este defe unica axă. Ion este, de fapt, un ins parțial manevrat. Dacă imboldul său interior e destul de puternic și nu i se dictează din afară sensul acțiunii, atunci i se sugerează, i se insinuează cu atât mai tentant cu cât i se spune cu o voce nu tocmai imperativă. Se dumirește el însuși că numai aceea poate fi calea. E interesant să urmărim mai îndeaproape etapele și resorturile psihologice ale acestei alianței. […]

Familia Herdelea e în mod constant de partea lui Ion, nu numai pentru că e vecin, ci și pentru că – se spune la un moment dat – «era mai deștept decât toți flăcăii din Pripas». A fost cel mai iubit elev al învățătorului și acesta l-a sprijinit să-și continue școala în Armadia. […]

Ion, ca fire activă și voluntară, vine în întâmpinarea dorinței de acțiune a învățătorului împotriva sărăciei și nesiguranței (de care suferea el însuși), în spiritul unor vremi materialiste, cum le califica el. Pentru învățător, Ion este o proiecție de sine, o investiție pariată în lupta sa cu existența. Prin Ion vrea să vadă realizată o izbândă ce nu o putuse dobândi pe cont propriu: îndestularea materială. Mecanismul psihologic este cel tipic al relației părinte–fiu: tatăl dorește ca fiul să realizeze ce n-a putut el face. Pentru miza acțiunii, funcționează în calculele învățătorului și o rivalitate simbolică Ion–Titu, o situare preferențială de partea fiului «adoptiv». Nu poate fi ignorat faptul că Herdelea caută prin Ion răzbunarea împotriva preotului. […]

Părțile intrate în conflict acționează deci cu bună știință direct, și mai ales indirect, una asupra