O lectură rea, fără gravitate, a cântului, prăbușește totul în banal. Hora în sat, bătaia între flăcăi, tocmeala pentru zestre, nunta țărănească și nunta învățătorească, nașterea la câmp a copilului Anei, moartea bătrânului Dumitru Moarcăș, spânzurarea cârciumarului și a Anei sunt momente din calendarul sempitern al satului, mișcătoare prin calitatea lor elementară. Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreție liniștită.

G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini până în prezent [1941]; reprodus după G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1985, pp. 731-737

„Este Ion un iremediabil scelerat? Aceasta este părerea preotului Belciug și nu puțini critici literari o împărtășesc. Duminică, de la amvon, popa Belciug, anticipând opiniile criticii, amenință pe scelerat cu mânia lui Dumnezeu. […] Îndârjit de disprețul celor înstăriți, după bătaia cu George, după înfruntarea cu Vasile Baciu, după predica lui Belciug din biserică, aceea care-l făcuse de râsul satului, flăcăul înțelege ce are de făcut; are un singur lucru de făcut, numai o cale. […] Va trăi fără dragoste și ce fel de viață va fi aceasta, decât întunecată, rece și neomenească? Dar și ce fel de dragoste va fi aceea petrecută în umilință, terorizată zi de zi de griji, de rușine și nedreptate? El are nevoie de pământ ca să trăiască, dar pământul îl împiedică să trăiască omenește, cu patimă și bucurie. Este dilema în care va trebui să se zbată. În demonstrația acestui drum închis, Rebreanu a exprimat toată frământarea țăranului prins în rețeaua unor raporturi determinate, necesare. Izbucnirea pasională care deschide romanul, cu toate că se manifestă în forme limitate, este frenetic omenească, chiar dacă elementar-omenească, dar în calea ei se ridică o putere nouă, rece, sălbatică. Din înfruntarea aceasta, fără soluție, Ion nu va ieși viu. Indiscutabil că hotărârea îndărătnică de a-și schimba soarta, de a sfida lipsa de noroc, este și un act de revoltă, dar unul princ are, fatal, se automutilează. Nu e gest care să nu fie însemnat de această contradicție. Ion trăiește într-o lume în care gestul posibil «frumos», abandonarea planului de a lua ca nevastă pe Ana, și o dată cu ea pământurile lui Vasile Baciu, nu are nici o pondere reală, n-are consistență. Este gratuit, abulic și de altfel nici nu-i redă libertatea, ci îl încătușează și mai mult. A părăsi gândul căsătoriei cu Ana înseamnă practic, a înmulți pământurile lui George, și îndeosebi gândul acesta oprimă pe Ion. A renunța la Ana nu înseamnă a face un gest «nobil», ci un gest caritabil față de George și a da acestuia temei să-l umilească și mai mult. A renunța la Ana lui Vasile Baciu, a lega o căsătorie dezinteresată cu Florica, înseamnă a pune umărul pentru George, a colabora, în chip neașteptat, cu nedreptatea. Dar el nu poate, nu e făcut să urmeze sugestiile Hristosului de tinichea uitat de toți undeva la marginea satului. «Îi venea să turbeze – motivează scriitorul – gândindu-se că pământurile lui Vasile Baciu vor înmulți averea lui George, iar el va rămâne tot calic, mai rău chiar decât o slugă…»

Fără pământ, «tot calic», slugă la alții, ajutați de el, ca de-un binefăcător absurd, Ion nu va putea trăi alături de Florica, și faptul că respinge această soluție, numai abstract «morală», nu-l face «scelerat». Bucuria omenească, voioșia, senzația de libertate din clipa întâlnirii cu Florica, acestea sunt stări întrevăzute, însă cu neputință de permanentizat. În condiții reale, de care firea sa activă, pozitivă, nu poate să nu țină seama, valorile acestea reprezintă doar nădejdi fugare, umbrele unei fericiri neaderente la situația dată. […] Numai schimbând în minte sau ignorând datele realului, poate spune «deodată, cu glas răgușit, ca și cum o mână dușmană i s-ar fi încleștat în beregată: – Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice!...» Dar totul nu durează decât o clipă, întrucât este evident că scriitorul n-a vrut să conceapă, în Ion, un erou care să ignore datele realității și să acționeze împotriva intereselor sale, a ceea ce este real și plin de vitalitate socială în ființa sa. Dacă Ion ar fi cedat în acest punct patimii sale umane, înainte de a intra în stăpânirea pământului, existența sa în planul ficțiunii realiste și-ar fi pierdut însușirea capitală a organicității.”

Lucian RAICU, Liviu Rebreanu, Editura pentru literatură, București, 1967, pp. 85-87

„Epopeea înseamnă înainte de orice spirit critic, supradimensionare a personajelor, ce primesc statură «eroică», și a acțiunii. Nici în cele mai izbutite momente ale Răscoalei viziunea realistă nu atinge măreția din Ion. Personajele seamănă aici cu niște masive forțe ale naturii, existența lor e privită fără relativism și fără ironie, cuprinsă într-o temporalitate lentă, ce trece parcă pe deasupra istoriei, înglobând-o în sine. Istoria oamenilor are, în eposurile țărănești, de la Bojer și Reymont la Steinbeck și Caldwell, un caracter elementar, dominat de simboluri simple și fundamentale: erosul, sângele, pământul. Este așa zicând o istorie naturalizată, întoarsă adică la natură, după ce romanul a încercat să o secularizeze, despărțind-o de mediul aproape sacru în care își avea rădăcinile. Eposul e un realism desacralizat: nu lipsind romanul de adevăr sau de cruzime și nu făcând istoria mai puțin barbară, ci ridicându-se de la o violență ce exprima doar instinctul indivizilor, cu caracterul lui accidental și adesea patologic, la una care exprimă instinctul speciei, guvernată de legi, ca însăși natura. Tragicul e regăsit în deplina lui puritate. O necesitate implacabilă stăpânește pe om. A spune că în centrul lui Ion se află «problema pământului», mecanismul social al luptei pentru pământ este insuficient și chiar neadevărat. Am atras atenția deja în