Condottierul clătină din cap cu îndărătnicie.

– Inutil, Sire! Trebuie să plec! Nu vreau să mor aici, ca un câine! Ordonaţi să se deschidă poarta! Altfel poruncesc eu oamenilor mei să o deschidă cu forţa.

Cu durerea în suflet, basileul se resemnă să-i împlinească dorinţa.

– Ne vei avea pe conştiinţă, Giustiniani!

– Cum va fi voia lui Dumnezeu, Sire! Te las cu bine!

I se deschise poarta. Câţiva mercenari îl instalară pe o brancardă.

– La corabie! porunci Giustiniani. Împăratul urmări cu privirea modestul cortegiu, până ce îl pierdu din ochi. După ce se înapoie în prima linie, constată cu înfricoşare că temerile lui erau justificate. Observând plecarea şefului lor, mercenarii - individual sau în grupuri mici - porniră pe urmele lui, ca şi când bătălia nu i-ar mai fi interesat. În zadar ofiţerii împăratului alergară în mijlocul lor şi îi implorară să nu dezerteze. În locul fugarilor se instalară pe poziţie soldaţii căpitanului de Brienne şi ai lui Leandru Comnen. Spre a putea acoperi un sector atât de larg, trebuiră să se răsfire, astfel încât alcătuiră un cordon de apărare foarte subţiat în calea turcilor...

De dincolo de şanţ, sultanul observase agitaţia din rândurile creştinilor şi şuvoiul de mercenari genovezi care se scurgeau pe poartă în oraş.

– Romeii sunt la pământ! Mercenarii fug! Aruncaţi-vă asupra lor, ieniceri! Zdrobiţi-i! Să nu mai rămână picior de năpârcă necredincioasă între zidurile acestui oraş, care de acum înainte este al vostru! Înainte, vitejii mei ieniceri, înainte, spahii, fiii mei iubiţi! Înainte! Să dovediţi lumii întregi că ostaşii Islamului sunt neînvinşi! Înainte!

Turcii se năpustiră asupra ghiaurilor cu reînnoită energie. Simţeau că norocul trecuse de partea lor...

Hasan, comandantul unei companii de ieniceri, un colos cu muşchi zdraveni, noduroşi, şi un cap cât o baniţă, se repezi cu oamenii lui asupra rândurilor de creştini, străpungându-le aşa cum străpunge o pană de fier butucul cel mai rezistent. Padişahul făgăduise rangul de paşă primului ofiţer turc care va împlânta drapelul verde pe culmile fortificaţiilor bizantine.

Folosindu-se de breşa deschisă în trupul zidurilor, se căţără pe povârnişul de pământ spre crestele crenelate. În impetuosul lui asalt, răsturnă pe toţi ghiaurii care încercară să-i stăvilească elanul. Cu dreapta mânuia iataganul, iar în stânga ţinea steagul verde. Din câteva salturi ajunse sus, pe muchea pereţilor de piatră. Exaltat, înfipse cu putere lemnul drapelului într-o crăpătură deschisă între blocurile de stâncă. Faldurile verzi prinseră să fâlfâie în bătaia vuitului, vestind şi luptătorilor de pe fortificaţii, şi turcilor din tabăra otomană, şi locuitorilor oraşului că osmanlâii stăpâneau acum zidurile.

Leandru Comnen, urmat de o ceată de romei, se avântă asupra lui Hasan şi a ienicerilor lui. Acolo, pe povârnişul de pământ şi de piatră, se încinse o luptă aprigă, confuză. Leandru era hotărât să ajungă la drapel, deşi turcii făcuseră cerc spre a-l apăra. Sudoarea îi curgea gârlă, buzele i se crăpaseră, muşchii îl dureau, dar, fără să ţină seama de oboseală, se bătea cu tenacitate. Noi cete de ieniceri alergară spre Hasan, spre a-l sprijini. Creştinii şi islamicii se înfruntau cu aceeaşi oarbă încordare.

Leandru - copilandrul care abia se deprinsese să ucidă - spintecase trei turci şi se urca pas cu pas spre creasta crenelată a zidului. Dar rândurile duşmanilor din faţa lui se îndeseau, împiedicându-l să ajungă la ţintă. Deodată privirile îi căzură întâmplător asupra cadavrului unui genovez care ţinea o praştie între degetele-i închircite. Leandru i-o smulse. Luă apoi de jos o piatră cu colţuri ascuţite şi muchii tăioase ca briciul. Experienţa lui din copilăria nu prea îndepărtată, când trăgea cu praştia, avea acum să-şi dea roadele. Piatra, slobozită din căuşul ei de piele, descrise prin aer o traiectorie rapidă, lovindu-l pe

Hasan între ochi. În clipa aceea băieţandrul reedita isprava lui David. Hasan, reîncarnarea lui Goliath, scăpă iataganul din mână şi îşi acoperi cu degetele faţa năclăită de sânge. Piatra îi spărsese sinusoidul şi atinsese creierul. Hasan căzu în genunchi. Altă piatră îl păli în bărbia rămasă descoperită. Falca pârâi, plesnind. Sub ochii camarazilor săi, Hasan se prăbuşi, rostogolindu-se pe taluzul de pământ. În vreme ce lupta continua furioasă, Leandru ajunse la drapel. Sub ochii creştinilor şi ai turcilor, îl smulse din lăcaşul lui, îi rupse lemnul, frângându-l de genunchi, şi, după ce sfâşie pânza verde pe care era brodat un verset din Koran, o călcă în picioare.

Din rândurile osmanlâilor se ridică un strigăt de consternare, dar şi de mânie. Creştinii ovaţionară isprava lui Leandru. Dar acesta fu ultimul lor triumf. Valurile de ieniceri şi de spahii la care se adăugară unităţile gărzii imperiale turceşti, deferlară cu sporită impetuozitate asupra romeilor decimaţi... Clopotele vuiau grav, obsedant, cântând parcă prohodul Constantinopolelui creştin...

– De Brienne!

– Porunceşte, Sire!

– Cavalerul Giustiniani ne-a părăsit. Preiei comanda trupelor din sectorul Sfântul Roman! Eu alerg la Kerkoporta, să văd ce se întâmpla acolo!

Încălecă şi, după ce intră în oraş prin mica poartă folosită în retragerea lor de către Giustiniani şi mercenarii lui, porni în galop spre Kerkoporta. Nu era urmat decât de loan Dalmatul, un nobil din Iliria ataşat Casei Imperiale, de un ofiţer de ordonanţă şi de un ţine-cal.

Dacă se adeverea zvonul cum că turcii ar fi pătruns în oraş, însemna că situaţia luase o întorsătură foarte gravă. Desigur, nu va înceta lupta, căci istoria oferea nenumărate exemple în care citadele împresurate de duşman şi aflate pe punctul de a se preda fuseseră salvate în ultimul moment de ajutoare providenţiale venite din afară. De ce nu s-ar întâmpla minunea asta şi aici, la Constantinopole? O flotă veneţiană se găsea în drum spre Bizanţ. Pe de altă parte, emisari ai lui trataseră cu diverşi suverani şi principi, propunându-le în schimbul ajutorului lor militar diferite compensaţii teritoriale. Ducelui Iancu de Hunedoara îi făgăduise Selymbria. Regelui Alfonso de Aragon îi promisese insula Lemnos. Trimisese un agent până şi la Ismail, emir de Sinope, un personaj foarte apreciat la Curtea otomană, cu un bogat dar, solicitându-l să facă o ultimă intervenţie pe lângă sultan. Şi Iancu de Hunedoara şi Alfonso de Aragon lăsaseră a se