înţelege că vor lua în consideraţie ofertele basileului. Poate că trupele vreunuia dintre ei se şi aflau în drum spre Constantinopole. Împăratul surâse amar. Îşi dădu seama că încerca să se înşele, hrănindu-se cu iluzii. Trebuia să renunţe la himere şi să revină la realitate.

În goana lui spre Kerkoporta, începu să se încrucişeze cu cete de civili - bărbaţi, femei, copii - care alergau îngroziţi, cărând tot felul de boarfe. Pe măsură ce se apropia de Blacherne, numărul fugarilor creştea. Dintr-acolo răzbătea o hărmălaie inexplicabilă. Iuţi calul, îndemnându-l cu cravaşa şi cu pintenii.

Deodată drumul îi fu barat de un cordon de soldaţi care încercau să baricadeze strada. Un ofiţer, recunoscându-l pe împărat, veni să-i dea raportul:

– Sire, turcii au reuşit să ia în stăpânire zidurile cuprinse între Kerkoporta şi poarta Adrianopolelui. Palatul imperial este direct ameninţat de trupele inamice care au pătruns în oraş.

– Marele amiral Notaras nu v-a trimis ajutoare?

– Nu mai ştim nimic despre marele amiral. Legăturile noastre cu cartierul Hebdomon sunt tăiate.

Dinspre capătul opus al străzii răbufni un mare vacarm. Ofiţerul întoarse capul într-acolo.

– Vin turcii! strigă. Cer Majestăţii-voastre permisiunea de a mă înapoia printre soldaţii mei!

– Du-te şi fă-ţi datoria! Dumnezeu să te ajute! rosti basileul. Eu voi încerca să vă trimit trupe în sprijin.

Se repezi în galop spre cartierul general al lui Notaras, dar înainte de a ajunge în piaţa Sfântul Pankratios, întâlni o nouă stavilă. Resturile unui escadron din garda imperială ridicaseră o baricadă spre a împiedica revărsarea turcilor în cartierul Constantinian. Comandantul escadronului, un ofiţer foarte tânăr, care înlocuise pe căpitanul său căzut în luptă, dădu un raport neclar, din care reieşea doar că soldaţii lui, după o ciocnire violentă cu osmanlâii, fuseseră respinşi cu mari pierderi, iar acum încercau să organizeze un nou punct de rezistenţă.

– Spune-le soldaţilor tăi că am să le trimit ajutoare! Ţineţi piept duşmanului! Nu vă pierdeţi nădejdea! Dumnezeu ne va izbăvi!

Întoarse calul trăgându-l de dârlogi şi porni spre cazarma „Theodosios cel Mare”. Spera că va găsi la partea sedentară câţiva oameni pe care să-i trimită în luptă. Îl mustra conştiinţa fiindcă făcuse o făgăduială greu de îndeplinit. Câte trupe i-ar trebui spre a le îndrepta în sprijinul romeilor care se băteau apărând stradă cu stradă? „Suntem pierduţi!” rosti pentru sine. „Suntem pierduţi!”

Când ajunse la destinaţie, avu o surpriză penibilă. Cazarma era goală. Prin curţile pustii bătea doar vântul. Pe culoarele clădirilor abandonate erau risipite tot felul de hârtii şi de obiecte fără valoare.

Ioan Dalmatul îl privea pe împărat fără a îndrăzni să-i tulbure gândurile. Mesajul telepatic îl făcu pe basileu să-şi întoarcă faţa spre ilirian.

– Dalmatule, mă înapoiez la poarta Sfântul Roman! Acolo e locul meu!

– Te însoţesc, Sire!

– De ce? Întoarce-te la ai tăi! Iliria e ţara ta, nu Bizanţul!

– Vreau să lupt alături de tine, Sire! Basileul zâmbi.

– Atunci să mergem!

În goana lor spre poarta Sfântul Roman întâlniră alte cete de refugiaţi civili, care alergau în dezordine spre centrul oraşului.

– De unde veniţi? întrebă împăratul pe un bătrân care păşea anevoie sprijinindu-se într-un toiag.

– Pe turnurile porţii Rhegion flutură drapelele turcilor. Lumea fuge ca să nu se afle în calea duşmanului când acesta va năvăli în oraş. Am auzit că şi la poarta Sfântul Roman turcii au răzbit în Constantinopole şi că...

Basileul nu mai aşteptă restul cuvintelor bătrânului. Plecă în galop mai departe. Îi reveni în minte un dicton militar: „Câştigă războiul armata care rezistă cu un minut mai mult decât armata adversă”. Puterea romeilor de a ţine piept inamicului se curmase prea devreme. Dar acum era inutil să mai cugete asupra cauzelor înfrângerii. Şi dinspre poarta Sfântul Roman se scurgeau şuvoaie de refugiaţi civili şi militari. Un vânt de panică sufla asupra lor.

– Fugiţi! Fugiţi! strigau. Ai noştri au fost daţi peste cap! Fugiţi! Turcii fac prăpăd! Vai de noi, vai de noi!

Făcându-şi cu greu loc prin mulţimea înspăimântată, basileul ajunse la poarta Sfântul Roman. Pe sub arcadele ei se scurgeau şiroi, ca sângele dintr-o rană deschisă, dezertori care-şi aruncau armele. Nici nu mai ţineau seamă de prezenţa împăratului.

Constantinos descălecă, îşi scoase de pe deget inelul cu sigiliul imperial şi făcu semn ţine-calului să se apropie.

– Ia inelul acesta şi aleargă la căpitanul Ioan, căpetenia românilor! Îl cunoşti, nu-i aşa?

– Îl cunosc, Majestate!

– Ştii unde să-l găseşti?

– Pe zidurile dinspre Cornul de Aur.

– Să-i dai inelul şi să-i spui că e de la mine pentru Vodă Vladislav! Ia armăsarul meu, căci e mai iute, şi fugi!

Ţine-calul execută porunca.

Basileul străbătu poarta cu canaturi date de perete fără să ia în seamă pe fugarii care-l îmbrânceau şi ieşi pe culoarul din faţa zidului interior. Acolo bătălia continua cu îndârjire. Palisadele care înlocuiau zidul exterior năruit pe mari întinderi fuseseră la rândul lor dărâmate. Masele de osmanlâi executau o presiune formidabilă asupra subţirelui baraj de creştini, care erau pe punctul de a fi debordaţi.

Căpitanul de Brienne, Don Francisco de Toledo şi Theophilos Paleologos se aflau la posturile lor şi se băteau umăr la umăr cu soldaţii din garda imperială care mai rezistau încă.

Împăratul se avântă în luptă animat de acea paroxistică voluptate a morţii care-i determină pe războinici să nu dea cu un pas înapoi în faţa unui inamic de o sută de ori mai puternic, deşi ştiu că îi aşteaptă pieirea. Învârtejindu-şi sabia, se năpusti asupra osmanlâilor. Sângele turcilor ucişi de mâna lui îl împroşca, mânjindu-i obrajii, scutul, armura. Theophilos Paleologos şi Don Francisco de Toledo, însufleţiţi de exemplul lui, îl încadrară, înfigându-se ca un pinten în frontul turcesc. Pe chipul transfigurat al lui Theophilos Paleologos se scurgeau şiroaie de lacrimi, în vreme ce braţul său lovea nimicitor pe duşmanii ieşiţi în cale. Don Francisco de Toledo ucidea cuprins de o exaltare mistică. Trei oameni - împăratul şi cei doi principi - rămaseră ca o insulă izolată în mijlocul unei mări pline de vârtejuri. Don Francisco surâdea morţii. O moarte cu chip de o frumuseţe stranie, cu veşminte albe, incandescente, ca şi zorile ce se ridicau la orizont. Îl mai văzu o dată pe împărat, care-şi deschidea drum înainte, făcând pârtie sângerie cu sabia lui înaripată.