– Sire! Sire! Aşteaptă-mă, Sire! strigă Don Francisco de Toledo, făcându-şi cu spada loc printre turci.

O lumină orbitoare îl învălui într-un fel de crisalidă bizară, dar atât de prietenoasă, amortizând vuietul din jur, izolându-l de vrăjmaşi, lăsându-l singur în faţa eternităţii.

– Aşteaptă-mă, Sire! bâigui. Aşteaptă... Căzu în genunchi... Lumina se stinse. O beznă caldă, ocrotitoare, îl înfăşură, scufundându-l în neant...

Căpitanul Reynaud de Brienne - soldat de carieră - dispreţuia actele de bravură gratuite. După ce ienicerii luaseră cu asalt ruinele zidurilor exterioare şi se revărsaseră în peribol, masacrându-i pe romeii surprinşi acolo, se retrăsese pe una din breşele zidurilor interioare, unde avea de gând să reziste atât cât va fi posibil atacurilor turceşti.

Ştiuse de la începutul asediului că situaţia romeilor era foarte grea. Sperase totuşi - prin absurd - că un complex favorabil de împrejurări îi va ajuta să respingă atacul otomanilor, astfel încât Constantinopolele să supravieţuiască şi acestei crize, aşa cum supravieţuise de-a lungul unui mileniu şi altor crize, poate mai acute. Dacă operaţiile militare din primele faze ale asediului păruseră a-i justifica speranţele, ultimul atac i le năruise definitiv. Bizantinii fuseseră urmăriţi de un ghinion feroce. Ploaia torenţială din ajun muiase valurile de pământ ce acopereau breşele; strania păţanie de la Kerkoporta şi rănirea lui Giustiniani contribuiseră spre a zădărnici eforturile apărării creştine, atât de eficace până atunci.

De sus, de pe breşe, de Brienne asistase cu inima strânsă la scena morţii împăratului, pentru salvarea căruia nu putuse ridica un deget. Tot de acolo îi văzuse pe osmanlâi invadând zidurile din sectoarele alăturate, pe care abia mai rezistau grupuri răzleţe de creştini împresuraţi. Trupele de gardă de sub comanda sa, reduse la vreo cincizeci de oameni, ar mai fi putut ţine piept maximum un sfert de ceas. Printr-o stranie ironie a sorţii, singurul ofiţer care supravieţuise şi îi ţinea companie în aceste clipe supreme era rivalul său, Leandru Comnen. Datoria lui de comandant şi de soldat îi impunea să rămână pe poziţie până la urmă, potrivit consemnului şi ordinelor primite. Dar de la cine mai putea primi acum ordine? Împăratul - simbolul viu al autorităţii imperiale - pierise. Nimeni nu se ridicase spre a-i lua locul, înaltul comandament militar bizantin se destrămase. Chiar dacă generalul Chrisogeorghis şi adjuncţii săi mai rezistau în câteva pungi - care nu vor întârzia să fie lichidate - noţiunile de ordine, de disciplină, de respect al jurământului militar deveniseră lipsite de orice conţinut, căci nu mai avea cine să vegheze la aplicarea lor.

De Brienne rămăsese printre ultimii apărători ai Constantinopolelui creştin. Va sfârşi fie murind cu sabia în mână, fie predându-se învingătorilor. Prima variantă nu-i surâdea. Era încă tânăr, iar viaţa merita a fi trăită. A doua variantă era şi mai repulsivă. Nu avea de gând să aştepte a fi spânzurat sau tras în ţeapă, aşa cum îşi încheiaseră existenţa atâţia prizonieri ai osmanlâilor, şi cu atât mai mult să-şi amărască anii pe care-i va mai avea de trăit trăgând la rame pe vreo galeră a sultanului. Nu-i rămânea decât să se facă nevăzut.

Turnul din dreapta breşei pe care se afla acum era legat printr-un lanţ de galerii subterane de o cisternă din cartierul Blaehernelor, care asigura alimentarea cu apă a trupelor amplasate pe zona centrală a fortificaţiilor. Folosindu-se de această reţea subpământeană, putea ieşi la suprafaţă undeva în centrul oraşului. De acolo se va strecura până în port şi va încerca sa se îmbarce pe vreuna din navele genoveze sau veneţiene care vor ridica ancora spre a se refugia în larg.

Profită de o scurtă acalmie în desfăşurarea luptei spre a se adresa oamenilor săi:

– Soldaţi, atenţie la mine! strigă, aruncând o privire circulară asupra lor.

Palizi, istoviţi, acoperiţi de răni şi mânjiţi de sânge, ostaşii arătau ca nişte fantome.

– Din clipa aceasta, le vorbi căpitanul, misiunea voastră s-a încheiat! Sunteţi liberi să plecaţi oriunde! Eu am de gând să mă refugiez în tunelurile subterane. Cine vrea să mă urmeze nu are decât! Cei care au soluţii mai bune sunt liberi să le adepte!

– Eu rămân pe poziţie! anunţă cu hotărâre Leandru Comnen.

De Brienne îl privi zâmbind ironic.

– Te felicit pentru bravura dumitale! Te previn însă că te expui unei primejdii inutile! Pentru salvarea acestui oraş nu se mai poate face nimic!

Câţiva soldaţi romei se grupară în jurul lui Leandru.

– Rămânem şi noi!

De Brienne nu se mai osteni să le răspundă. Intră în turn printr-o spărtură a zidului şi porni în jos pe o scară în spirală. Cei mai mulţi soldaţi se consultară din ochi, apoi îl urmară. Pe drum îşi aruncară arcurile, lăncile, praştiile, arbaletele, păstrând doar săbiile şi pumnalele necesare în eventualitatea unei lupte corp la corp. După ce ajunse la nivelul cel mai de jos al turnului, de Brienne ridică un chepeng metalic care deschidea drumul până la cisterna subterană.

– Ultimul care va coborî după mine să tragă chepengul şi să-l zăvorască pe dinăuntru! porunci soldaţilor care-l urmau. Turcii au altceva mai bun de făcut decât să se ia după noi.

Desprinse una din torţele aprinse înfipte în suporturi de fier şi se lăsă în jos pe scara îngustă cu trepte de piatră tocite care duceau în adâncurile pământului. La un moment dat, ropotul de paşi ai soldaţilor fu acoperit de zgomotul metalic al chepengului trântit, după care se auzi clănţănitul zăvoarelor. „Moartea ne-a acordat o păsuire”, reflectă de Brienne.

În tunel domnea o umezeală rece, care făcu să-i îngheţe pe spinare cămaşa udă de transpiraţie. Pe pereţii de piatră se scurgeau firişoare de apă tulbure. Panta coridorului se accentua. Din când în când, francezul se oprea spre a mai răsufla, căci oboseala începuse să se facă resimţită. Uneori tunelul se bifurca. Atunci lăsa instinctul să-l orienteze.

După o cotitură a tunelului se pomeniră în pragul unei încăperi imense. Tavanul, pierdut în întuneric, era susţinut de şiruri de coloane cu picioarele cufundate în apă. De Brienne îşi dădu seama că ajunsese într-una din acele uriaşe cisterne despre care auzise