adeseori vorbindu-se. Nu avusese însă niciodată curiozitatea să vadă cum arată în realitate. Păşiră pe un fel de brână îngustă, construită de-a lungul peretelui cisternei, până ce li se deschise în faţă gura neagră a unui alt tunel. De Brienne se întrebă cum vor ieşi din acest labirint.

De câte ori drumul se bifurca, alegea tunelul cu pantă coborâtoare, socotind că numai în acest chip putea ajunge în partea dinspre mare a oraşului. La un moment dat culoarul se termină într-o încăpere cu pereţi circulari de piatră, în tavanul căreia se deschidea o galerie verticală - un adevărat puţ - cu trepte de fier ruginite înfipte în zidul năpădit de umezeală. Pentru a ieşi la lumină, era limpede că trebuiau să se folosească de această cale. De Brienne şi oamenii lui începură urcuşul. Ajunseră astfel la un chepeng metalic ce acoperea puţul.

„Dacă-l voi ridica, se întrebă cu emoţie căpitanul, nu ne vom pomeni în vreun cartier ocupat deja de turci?” Dar acum nu mai putea da înapoi. Împinse capacul metalic şi scoase capul afară. Începuse să se lumineze de zi. Oameni de toate vârstele, cu tot felul de boccele în spinare, alergau care încotro. De Brienne ieşi din puţ, urmat de soldaţii săi. Lumea de pe stradă, închipuindu-şi că are de a face cu nişte turci, care irupseseră dintr-o galerie subterană, o luă la fugă înspăimântată. Romeii se mai liniştiră doar când văzură că militarii purtau uniforma bizantină.

Uitându-se în jur, de Brienne recunoscu împrejurimile portului Bucoleon dinspre Marea de Marmara. Bucoleonul nu-l interesa, fiindcă navele care ar fi putut servi la o eventuală evadare din Constantinopole se aflau concentrate în portul Prosforian de pe ţărmul Cornului de Aur.

Cei mai mulţi dintre soldaţi se grăbiră să plece pe la căminele lor. Câţiva rămaseră în preajma căpitanului. De Brienne îi privi cu simpatie, dar şi cu milă. Oamenii aceştia se deprinseseră într-atât a fi comandaţi, încât îşi pierduseră orice spirit de iniţiativă.

– Să mergem spre portul Prosforian! le spuse. Poate izbutim să ne îmbarcăm pe vreo navă veneţiană.

Ostaşii îl urmară cu supunere. Aveau în ofiţerul acesta o încredere oarbă. Graţie lui - erau convinşi - îşi vor găsi salvarea...

La Kerkoporta, fraţii Troilo şi Paolo Bocchiardi erau pe punctul de a fi împresuraţi de turci. Antonio cu oamenii lui nu fuseseră în stare să zăvorască poarta pe care osmanlâii se revărsau irezistibil. Dacă nu vor profita de semiobscuritatea care mai domnea încă - îşi zise Paolo - vor pierde orice şansă de a mai scăpa. Hotărârea de a-şi abandona poziţia încredinţată de împărat îl durea sufleteşte, dar îşi dădea seama că o continuare a rezistenţei ar fi fost nu numai zadarnică, ci şi nebunească. Ajutoarele aşteptate nu-şi făcuseră apariţia şi nici nu era de presupus că şi-o vor mai face vreodată.

Paolo îşi strigă fraţii:

– Încetaţi lupta şi plecaţi! Cu cei nouă oameni care mi-au mai rămas, am să vă acopăr retragerea!

– Nu se poate! protestă Antonio. Ar însemna să mergi la sinucidere!

– Dacă plecaţi acum, tot mai aveţi o şansă! stărui Paolo. Străduiţi-vă să ajungeţi la portul Prosforian! Ce Dumnezeu, veţi găsi acolo vreun mijloc spre a trece în Galata! Hai, nu vă mai tocmiţi! Mă aşteptaţi pe chei un sfert de ceas! Dacă la sfârşitul acestui interval nu v-am ajuns din urmă, îmbarcaţi-vă! Şi acum luaţi-o din loc! Nu mai aveţi o clipă de pierdut?

Troilo şi Antonio se învoiră să plece. Acoperiţi de Paolo, o luară pe lângă ziduri, spre piaţa Blachernelor, pe care o ocoliră. Se afundară într-o încâlceală de străzi şi străduţe pe care le cunoşteau bine, căci oraşul acesta devenise demult pentru ei o a doua patrie.

Mergeau în pas alergător, întretăindu-se cu tot felul de constantinopolitani năuciţi de spaimă. Vestea străpungerii liniei de apărare creştine se răspândise cu iuţeală. Bărbaţi, femei, copii, purtând tot soiul de obiecte, majoritatea inutile, fugeau în neştire. Bătrâne pe care nu le mai ajutau picioarele se trântiseră la pământ şi boceau făcând metanii. În pragul intrării unei case dărăpănate, un moşneag stătea nemişcat, sprijinindu-se într-un toiag. Vântul îi răsfira barba albă.

„Suntem nişte dezertori! cugeta Troilo. Acum alergăm să ne salvăm pielea! Mi-e scârbă de mine!” Fugea însă fără să se oprească, fiindcă instinctul de conservare era în clipa aceea mai puternic decât simţul onoarei. Îi revenea în minte chipul fratelui său Paolo.

Paolo era un om adevărat. Ştia că va muri, dar nu se temea de moarte. Se jertfise pentru fraţii lui şi pentru cei câţiva soldaţi ai lor care supravieţuiseră măcelului.

Antonio îşi simţea picioarele grele, fiindcă oboseala începuse să-l răpună. Alerga însă cu disperare, căci orice întârziere le putea fi fatală. Când ajunseră în portul Prosforian de la poalele Acropolei, îi ului mulţimea îmbulzită pe cheiuri. Prin mii de glasuri, refugiaţii implorau să fie luaţi pe bordul navelor genoveze şi veneţiene care se pregăteau febril de plecare. Se ofereau sume fabuloase şi bijuterii cu pumnul pentru un loc pe punte. Concurenţa era atât de aprigă, încât nenorociţii se îmbrânceau, se loveau, se sfâşiau, spre a ajunge primii la pasarele.

În demenţialul furnicar de oameni, Troilo avu norocul să întâlnească doi barcagii care făcuseră adeseori transporturi pentru vestita Casă Bocchiardi. Barcagiii conveniră să-i treacă în Galata.

– Grăbiţi-vă! îi îndemnă cel mai bătrân dintre barcagii. Navele turceşti se apropie de port. Dacă mai întârziem un minut, ne prind aici şi ne jugănesc!

Antonio şi Troilo se priviră în ochi, întrebându-se fără vorbe: „Ce facem cu Paolo? Îl mai aşteptăm?” Barcagiul le observă ezitarea.

– Dacă nu mergeţi în clipa asta, vă lăsăm aici! Slavă Domnului, muşteriii nu ne lipsesc!

Cei doi fraţi se uitară la cei câţiva oameni care-i urmaseră până în port. Gâfâiau şi erau atât de istoviţi, încât abia se mai ţineau pe picioare. Şi faţă de ei aveau îndatoriri.

– Ne îmbarcăm! vorbi Troilo barcagiilor.

– Bun! răspunse bătrânul barcagiu, ridicându-şi cu mulţumire sprâncenele cenuşii lăsate ca nişte minuscule perdele asupra ochilor apoşi. Ne fofilăm pe lângă far. Acolo e cimitirul de nave scoase la reformă. Turcii n-au ce să jefuiască acolo, aşa că vom trece neobservaţi...

Zâmbind cu duioşie, Theodora Cantacuzino se uită la Rinio şi Hera, cele două fetiţe