care dormeau în pătuţurile lor aurite, fără ca dangătele clopotelor să le tulbure somnul. Încă de la începutul asediului, nevinovata lor existenţă se depăna ca şi când nimic rău nu s-ar fi întâmplat dincolo de zidurile palatului care le adăpostea.

Theodora Cantacuzino trecu la fereastră, dădu la o parte perdelele grele de catifea, şi de acolo, de la etaj, privi lumea care alerga năucă în josul străzii, cărând boccele şi luminându-şi cu torţe aprinse drumul. Bubuiturile tunurilor încetaseră, în schimb se auzea dinspre fortificaţii un vuiet surd, ca şi când s-ar fi rupt nişte zăgazuri, lăsând apele să se reverse cu furie la vale.

Instinctele atavice, care se trezesc la oamenii civilizaţi în clipele de mare cumpănă, o făcură să presimtă nenorocirea. Deşi nu primise nici o veste de la soţul ei, care plecase de cu seară pe ziduri, ştia că ireparabilul se produsese. Încercă să-şi stăpânească nervii. Poate că imaginaţia ei o luase razna.

Se îndreptă spre uşa care răspundea în vestibul. O deschise şi îşi aruncă privirile în încăperea luminată discret de câteva lumânări înfipte într-un sfeşnic aşezat pe o masă. Uşile vestibulului erau date de perete, lăsând să se vadă un şir de săli pe jumătate cufundate în întuneric.

– Pulcheria! chemă cu voce scăzută, spre a nu le trezi pe fetiţe. Pulcheria!

Nu primi nici, un răspuns. Apelul ei se pierdu în şiragul de încăperi pustii. Pulcheria, ar fi trebuit să se afle în vestibul. Rostul ei era să vegheze la uşa dormitorului fetiţelor de la lăsatul serii şi până în zori. „S-a întâmplat ceva grav, îşi zise Theodora, de vreme ce nici slugile nu-şi mai fac datoria!”

Coborî până la parter. Pretutindeni uşile erau lăsate vraişte. Zorile prinseseră să aştearnă peste vitralii lumina lor palidă, cenuşie. Şi uşile dinspre stradă erau deschise. Theodora ieşi afară şi coborî treptele scării monumentale până la oamenii care alergau purtând tot felul de baloturi, sau împingând cărucioare încărcate cu cele mai heteroclite lucruri casnice. Din raidurile lor ţâşneau strigăte, vaiete, blesteme, hohote de plâns.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Theodora pe o bătrână care se oprise spre a-şi mai trage răsuflarea.

– Ce să fie, măiculiţă! N-ai auzit? Au intrat turcii în oraş, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată!

Bătrână clătină din cap, vorbindu-şi singură, şi porni mai departe, şchiopătând.

Theodora rămase uimită de liniştea cu care primise această veste. O aşteptase, era pregătită sufleteşte şi o accepta ca pe un fapt normal. Se uita la oamenii care fugeau, încercând un simţământ de detaşare, ca şi când ar fi fost străină de această zarvă. Le întoarse spatele şi urcă încet treptele de piatră. Era calmă. Turcii nu se vor atinge nici de ea şi nici de fetiţe. De acord cu soţul ei, îşi luase măsuri de prevedere. Pătrunse în palat şi închise pe dinăuntru uşile de la intrare. După ce le zăvorî, păşi uşor pe scara care ducea la etaj. Traversă încăperile pustii fără să se grăbească. Tumultul de afară se auzea în surdină. Ajunsă în camera fetiţelor, le trezi din somn, sărutându-le pe frunte.

– Trebuie să vă îmbrăcaţi! Plecăm într-o călătorie lungă şi frumoasă!

Fetiţele scânciră, frecându-şi cu pumnii lor mici ochii înceţoşaţi de somn. Nu erau deprinse cu orele atât de matinale. Theodora le scoase pe rând cămăşuţele, apoi le îmbrăcă pe îndelete cu rochiţele lor cele mai drăguţe.

– De ce plecăm atât de devreme? întrebă Hera, în vreme ce Theodora o încălţa.

– Vreau să vă arăt răsăritul soarelui. Aţi văzut vreodată răsăritul soarelui?

– Nu! răspunseră amândouă fetiţele.

– Este tot ce poate fi mai frumos! După ce le îmbrăcă, le privi cu dragoste.

– Înainte de plecare, să bem câte un sirop răcoritor! Dulce ca mierea!

În vreme ce fetiţele trecură la fereastră, atrase de priveliştea mulţimii care se perinda gălăgioasă prin faţa palatului, Theodora intră în camera alăturată. Dintr-un dulap italienesc încrustat cu fildeş scoase un pacheţel cu un praf incolor. Deşertă pacheţelul în trei pahare, având grijă să dozeze praful în doze egale. Deasupra turnă sirop. Amestecă bine conţinutul, până ce praful se topi. Aşeză paharele pe o tavă şi se înapoie cu ele în camera copilelor.

– Unde merge lumea asta multă? întrebă Rinio, căscând somnoroasă.

– Merge, ca şi noi, să vadă răsăritul! Astăzi e sărbătoare mare! Haide, beţi siropul, ca să putem pleca!

Cuminţi, fetiţele luară paharele în mână. Theodora simţi că i se sfâşie inima. Săvârşea cu bună-ştiinţă o crimă. Fu ispitită să smulgă paharele şi să le zdrobească pe pardoseală. Dar vacarmul de afară îi reaminti hotărârea pe care o luase împreună cu Demetrios.

Hera duse paharul la gură, gustă băutura şi făcu o strâmbătură.

– Amară mai e!

– Migdalele îi dau puţină amărăciune, în schimb are un parfum...

Încercă să le surâdă, dar nu reuşi decât să facă o schimă grotescă. În vreme ce fetiţele beau siropul, Theodora avu senzaţia că gheare nevăzute o sugrumau, tăindu-i respiraţia. „Le ucid, dar este spre binele lor!”

– Tu nu bei? întrebă Rinio după ce goli paharul.

– Cum să nu! replică Theodora, sorbind până la fund lichidul amărui.

O ameţeală uşoară o făcu să se sprijine de masă. Se uită la fetiţe. Otrava acţiona mai repede asupra organismelor lor plăpânde. O paloare ciudată le goli obrajii de tot sângele. Picături de sudoare le apărură pe gât, pe frunte, pe bărbie.

– S-a făcut întuneric! gemu Hera, întinzând braţele, ca şi când ar fi bâjbâit prin beznă.

Capul i se lăsă pe piept, de parcă i s-ar fi muiat şira spinării. Făcu un pas şi se prăvăli la pământ. Rinio avu o agonie mai lungă şi mai grea. Căzută pe spate, cu ochii sticloşi, pe jumătate deschişi, tresărea, zbuciumată de convulsiuni care-i zguduiau corpul firav.

Theodora îngenunche lângă trupurile lor. Mângâie fruntea asudată a primei fetiţe şi mâinile învineţite ale celeilalte, până ce resimţi o slăbiciune stranie. O podidi o transpiraţie rece şi un frig pătrunzător o făcu să se înfioare. Respiraţia i se îngreuna şi imaginile prinseră să se înceţoşeze, să se întunece. Un fir de salivă îi apăru în colţul buzelor. Deschise gura, căutând aer. Se sufoca. O înconjura bezna, întinse braţele şi se prăbuşi într-un abis negru, fără sfârşit...

Bailul Girolamo Minotto şi puţinii veneţieni de sub