comanda sa rămaşi în viaţă se băteau împotriva unui zid de ieniceri care se strângea inexorabil. Spada bailului, lovită lateral de o ghioagă, se frânse. Înconjurat de duşmani, care-l izolaseră treptat de veneţienii lui, căută din ochi o armă printre cadavrele din jur. Se aplecă după un iatagan căzut lângă un turc mort, dar în aceeaşi clipă se simţi înşfăcat şi imobilizat de nişte braţe vânjoase. Se zbătu cu disperare fără a se putea elibera din strânsoarea ca de menghină. Pentru el marea bătălie se terminase...

Ofiţeri turci, cu armele şi veşmintele maculate de noroi şi de sânge, soseau din diverse puncte ale frontului, spre a raporta tânărului padişah progresele realizate de trupele otomane în înaintarea lor. Se prosternau la picioarele lui şi rosteau pe rând, cu nestăpânită bucurie şi fală:

– Înălţimea-ta, trupele de ieniceri comandate de marele vizir Khalil-Paşa au spart apărarea ghiaurilor la poarta Sfântul Roman şi au pătruns adânc în cartierul Mesoteichion!

– Mărite Stăpâne, trupele de spahii ale preaplecatului tău rob Karagea-Paşa, sprijinite de ieniceri, au sfărâmat unităţile creştine de la Kerkoporta, şi după ce au răzbit în Constantinopole, au ocupat cartierul Hebdomon. Palatul Blachernelor este înconjurat de trupele noastre!

– Înălţate Doamne, regimentele umilului tău supus Işak-Paşa au dat peste cap trupele creştine care apărau Poarta de Aur. Companiile de vârf au răzbătut adânc în cartierul Deuteron. Ghiaurii au fost măcelăriţi până la unul. Demetrios Cantacuzino, locţiitorul marelui logotet, a căzut în luptă, secerat de săbiile noastre!

– Preaputernice Stăpâne, regimentele de ieniceri ale sclavului tău Aga Reşat Nuri, după ce au luat cu asalt zidurile Theodosiene, înaintează de-a lungul râului Lycus spre centrul Constantinopolelui!

– Înălţimea-ta, divizioanele de gardă au cucerit poarta militară numărul patru şi poarta Rhegion. În avântul lor, au străpuns şi au depăşit străvechile ziduri ale lui Constantin!

– Neînfricate Stăpâne, bailul Girolamo Minotto a căzut prizonier în mâinile noastre!

Chipul padişahului se lumină.

– Pentru capturarea câinelui veneţian am să vă răsplătesc după merit! Dar celui care-mi va aduce capul împăratului Constantinos mă leg în faţa lui Allah să-l ridic pe culmi nevisate!...

Prinţul Orkhan, din neamul imperial al lui Osman, de mulţi ani oaspete al Bizanţului, află ştirea spargerii apărării creştine în vreme ce dirija lupta turcilor rămaşi credincioşi lui împotriva unităţilor navale ale lui Hamza-Paşa, care încercase fără succes să debarce trupe în portul Eleutherios.

Chemă pe Bekir Halit, locotenentul şi omul său de încredere. În acompaniamentul tunurilor de pe navele otomane ce băteau năprasnic în ziduri, îl luă deoparte şi îi vorbi tainic:

– Bekir, zarurile s-au întors contra noastră. Acum trebuie să dăm socoteală pentru trecut. Ar fi fost preferabil să cădem în luptă, dar Allah ne-a ferit de o astfel de moarte. Să nădăjduim, că nu a hotărât să ne sfârşim viaţa atârnând în ştreang. Acum ce facem?

Aştepta un sfat din partea înţeleptului şi inventivului Bekir, care îşi legase soarta de a lui.

– Nu ne rămâne, Luminate Stăpâne, decât să ne lepădăm veşmintele turceşti şi să ne dăm drept creştini. Amândoi ştim bine greceşte, aşa că nu ne va fi greu să înşelăm vigilenţa neruşinatelor slugi ale lui Mehmed. Am putea pretinde că suntem doi călugări inofensivi prinşi în Constantinopole de vârtejul războiului.

Soluţia era riscantă, dar trebuiau să facă o încercare.

Prinţul Orkhan era tras la faţă, avea ochi de animal hăituit, iar mâinile îi tremurau. Îi tremurau din cauza oboselii sau a fricii? se întrebă Bekir cu ascuns dispreţ faţă de vizibilele semne de slăbiciune ale stăpânului său.

– Crezi că are să meargă? întrebă Orkhan cu îndoială.

– Oamenii tăi, înălţate Stăpâne, n-au să te trădeze. Şi-au dovedit până acum credinţa împărtăşindu-ţi exilul. Bekir zâmbi şiret, apoi îşi apropie gura de urechea prinţului: M-am pregătit din timp şi pentru această eventualitate. Am veşminte de ghiauri în camera mea. Nu-ţi rămâne decât să le îmbraci, Stăpâne. Am să-ţi cănesc părul şi am să-ţi scurtez barba, după moda creştină.

– Să-mi scurtez barba? se scandaliză Orkhan. Mai mare ruşinea!

– Vrei să fii recunoscut, Luminate? Oamenii lui Mehmed te vor căuta şi în gaură de şarpe.

Prinţul îşi încleşta şi îşi descleştă nervos degetele subţiri ca nişte gheare de pasăre.

– Fie, Bekir! Am să fac aşa cum spui tu! Îşi trecu mâna peste ochi, într-un gest care-i trăda iarăşi oboseala şi deznădejdea: N-am crezut că voi ajunge să-mi ascund numele şi credinţa, spre a-mi salva pielea! Ai să crezi, Bekir, că sunt lipsit de demnitate.

– Lasă scrupulele, Stăpâne! Faci totul numai de formă!

Dinspre cartierele de nord ale oraşului se ridica un vuiet nedefinit, din oare se desprindeau doar ropote de tobe.

– Turcii! exclamă Bekir. Să ne schimbăm hainele! Repede! Nu mai avem timp de pierdut!

Îl apucă de braţ pe Orkhan, care amuţise, şi îl împinse spre scara din interiorul turnului.

– Îmbrăcămintea este într-o ladă! îi vorbi, în vreme ce coborau treptele în spirală. De acum înainte, Stăpâne, te vei numi Spiros, iar eu voi răspunde la numele de Sarbolos...

Marele vizir Khalil, călare pe armăsarul său, stătea pe un mamelon în faţa porţii Sfântul Roman şi se uita cu amărăciune ascunsă la regimentele de ieniceri şi de spahii care se revărsau în oraş prin cele trei spărturi deschise în zidurile de apărare ale Constantinopolelui. Îşi condusese trupele la victorie, dar ştia prea bine că succesul acesta avea să-l coste viaţa...

Suat, tătarul coborât de pe platourile Pamirului, umblase în lungul şi în latul Asiei Răsăritene mai înainte de a se înrola în rândurile armatei otomane. Într-o vreme îşi rostise rugăciunile în umbra cupolei de deasupra mormântului lui Timur Lenk, apoi jefuise caravane şi turme în Bukhara. Mai târziu se bătuse cu circazienii şi cu soldaţii împăratului din Trebizonda. Străbătuse câmpiile ducatului Moscovei şi munţii Armeniei, făcând comerţ cu cai de furat, şi în toate aceste peregrinări trimisese la dreapta Tatălui Ceresc mulţi ghiauri, dar şi mulţi musulmani, fără alegere.

Ordia de başibuzuci din care făcea parte şi Suat fusese înjumătăţită în bătăliile de sub zidurile Constantinopolelui.

După ce ienicerii rupseseră lanţul apărării creştine şi răzbiseră în oraş, Suat şi başibuzucii din ordia lui se repeziseră pe urmele învingătorilor, răspândindu-se lacomi pe străzile oraşului cucerit. Răcnind, însetaţi de jaf, de răzbunare şi de luxură, începură să spargă