uşile zăvorite ale caselor, să vâneze pe romei, să ucidă, să violeze, să fure tot felul de obiecte. Se grăbeau, fiindcă alţi osmanlâi îi împingeau de la spate, dornici şi ei să-şi umple tolbele.

Suat, cu o torţă aprinsă în mâna stângă, iar în dreapta cu iataganul mânjit de sânge, alerga în fruntea unei bande de başibuzuci cuprinşi de frenezia distrugerii. Cocioabelor le dădea foc. Spărgea însă cu piciorul uşile caselor mai arătoase şi, după ce năvălea în mijlocul romeilor terorizaţi, se punea pe treabă. Trecea prin tăişul săbiei pe bărbaţii care încercau să i se împotrivească, îi lega de mâini pe cei paralizaţi de spaimă, se năpustea asupra fetelor şi, după ce o alegea pe cea mai frumoasă, o încăleca acolo, pe podea, sub ochii măriţi de groază şi de durere ai părinţilor şi rudelor ei, iar după ce termina, însoţit de hohotele de râs şi de îndemnurile zbierate ale celorlalţi başibuzuci, îi îmbia să-şi facă pe rând poftele.

Înnebuniţi de bătălia sângeroasă care abia se sfârşise, unii turci îşi puseseră în gând să nimicească oraşul care le rezistase cu atâta înverşunare două luni încheiate. Suat era mai practic. După ce îşi potoli setea de trup femeiesc, începu să scotocească peste tot, dornic să găsească lucruri de valoare. Dezamăgit de fleacurile care-i căzură sub mâna, răcni către camarazii săi:

– Ticăloşii ăştia de ghiauri au lăsat la vedere numai boarfe lipsite de orice preţ. Dar au ascuns banii şi giuvaerurile. Să-i punem la cazne până au să spună tot! Însă nu pe sărăntocii care nu au să ne dea decât păduchii de pe ei! Pe bogătaşii care şi-au tăinuit avuţiile să-i strângeţi de boaşe!

– Cum să-i recunoşti? S-au îmbrăcat cu toţii ca nişte cerşetori! zbieră un başibuzuc spătos, care-şi încheia tocmai brăcinarul după ce batjocorise un copilandru.

– Cum să-i recunoşti? Simplu! După grăsime, după obrajii rozalii, semn al îmbuibării, după palmele netede şi unghiile îngrijite! De acum înainte să-i lăsăm pe proşti să scotocească prin cocioabe! Noi să pornim în căutarea palatelor!

Îl îmbătau comorile pe care şi le imagina închise în tainiţele acestui oraş legendar, care secole de-a rândul orbise omenirea cu strălucirea bogăţiilor sale.

– Veniţi după mine! strigă Suat.

Entuziasmul lui era contagios. Câţiva başibuzuci care începuseră să-şi umple buzunarele cu tot soiul de podoabe ieftine, bătătoare la ochi, înţeleseră tâlcul vorbelor tătarului. Îi acceptară tacit conducerea. Erau vreo douăzeci la număr. Aruncară fleacurile cu care se încărcaseră până atunci şi se luară după Suat.

Ieşiră în stradă şi cârmiră către centrul oraşului, deasupra căruia se ridicau cupolele aurite ale bisericilor şi edificiilor publice. Câteva clădiri ceva mai arătoase îi ispitiră, dar Suat nu le dădu răgaz.

– Înainte! Deştepţii să vină după mine! Proştii n-au decât să rămână aici!

Îl ascultară şi porniră mai departe. Într-o piaţetă se întâlniră cu o ceată de turci încărcaţi cu potire, cădelniţe, cruci de aur, sfeşnice şi care împingeau de la spate o turmă de creştini - femei, fete, băieţi - pe care-i luaseră robi.

Însoţitorii lui Suat şovăiră. O biserică nu prea vastă, dar luminată ca de sărbătoare, se înălţa în faţa unei fântâni cu ghizduri de marmoră. Din biserică răzbătea un cor jalnic, de înmormântare. Voiră să se îndrepte într-acolo.

– Lăsaţi biserica asta! Veniţi după mine! urlă Suat. Başibuzucii se priviră nedumeriţi, dar visurile sădite în mintea lor de făgăduielile tătarului fură mai puternice decât lăcomia lor de moment. Plecară mai departe. Se adânciră pe străzile oraşului, din ce în ce mai pustii, căci creştinii fugeau din calea lor, ascunzându-se prin toate ungherele.

– După ei! Să-i luăm robi! răcni un başibuzuc stârnit de o ceată de romei care se topiră după nişte ruine.

– Avem ceva mai bun de făcut! se împotrivi Suat. După mine!

Ajunseră într-o stradă largă cu prăvălii multe, straşnic oblonite.

– Aici e de noi! chiui un turc cu faţa mâncată de vărsat.

– Nu aici! Acolo! îl contrazise Suat, arătând un palat măreţ, durat către capătul străzii. Edificiul avea scări de marmoră, coloane greceşti, ferestre înalte cu grilaje auzite. Acolo! repetă, fermecat de splendoarea clădirii, a cărei siluetă se profila pe cerul vag luminat de zorile viorii...

Senatorul Kalamides se plimba agitat de-a lungul cabinetului său de lucru. Se opri la una din ferestre, dădu la o parte draperiile şi se uită spre Marea de Marmara, ascunsă în parte de fortificaţiile aparent neatinse.

Senatorul îşi zise că eforturile sale fuseseră încununate de succes. Acum, după căderea Constantinopolelui, alianţa pe care o încheiase cu Zaganos, vizirul armatelor, avea să-şi dea roadele. Nu i se făgăduise oare demnitatea de mare logotet în Bizanţul turcit? Îşi va respecta sultanul cuvântul dat? se întrebă Kalamides, muşcat de îndoieli. „În câteva ceasuri voi şti la ce trebuie să mă aştept. În cel mai rău caz, turcii îmi vor cruţa familia şi bunurile, fiindcă nu se poate contesta că le-am făcut mari servicii!”

Starea lui sufletească pendula între speranţe euforice şi momente de deprimare. Tresări când auzi bătăi puternice în porţile de la intrare ale palatului. „Să fi şi venit emisarii lui Zaganos?” îşi zise. Porţile de bronz deschise cu violenţă răsunară, făcând să vuiască palatul. Senatorul îşi orândui instinctiv îmbrăcămintea şi părăsi palpitând cabinetul de lucru. „Să le ies în întâmpinare, cugetă. Să nu se spună că am întârziat să-i primesc. Chipul meu să oglindească bucuria în cinstea măreţei victorii a padişahului!”

Traversă anticamera şi coborî scara care ducea la parter. Ajunsese pe ultima treaptă de jos, când uşile sălii în care se afla se deschiseră date de perete. În prag apăru o ceată de turci agitând iatagane, vociferând, îmbrâncind pe servitorii care încercau să-i oprească. Un mongol cu nas turtit, ochi oblici şi pomeţi ascuţiţi, care părea să le fie comandant, îl trăsni în frunte cu o măciucă pe majordomul care se proţăpise vitejeşte în faţa lui, culcându-l la pământ.

Kalamides ridică uluit braţele. Mongolul veni spre el şi-i vorbi într-o limbă guturală, lătrată, pe care senatorul nu o înţelese. Căpetenia făcu semn cu mâna unuia dintre însoţitorii lui să se apropie şi îi spuse câteva cuvinte. Interpelatul le tălmăci într-o grecească stâlcită.

– Duci pe noi la tezaurul tău! Dai chei la noi! Altfel ucidem