Senatorul scoase febril din buzunarul dinăuntru al tunicii un sul de hârtie, pe care-l desfăşură sub ochii mongolului.

– Persoana mea şi acest palat sunt puse sub protecţia Înălţimii-sale Padişahul! explică tălmaciului.

Mongolul îi smulse documentul, îl făcu bucăţele şi, după ce îi înfipse mâna în piept, începu să-l zguduie, vorbind iarăşi tălmaciului. Acesta se adresă senatorului:

– Dacă nu duci pe noi la comori, eşti mort! Kalamides se congestionă, cuprins de o mânie subită. Nu o dată îşi pusese viaţa în primejdie pentru turci, iar acum, drept mulţumire, nişte soldaţi neciopliţi veneau peste el să-l terorizeze, să-i omoare slujitorii.

– Ieşiţi afară! urlă. Altfel, unde vă stau picioarele are să vă stea şi capul! Prealuminatul vizir Zaganos-Paşa este prietenul meu şi...

Mongolul îl pocni cu garda iataganului peste gură, crăpându-i falca şi făcând să-i sară dinţii din faţă. Kalamides căzu în genunchi, scuipând sânge.

– Dai chei la noi! strigă tălmaciul.

– Chei! Chei! bolborosi furios tătarul. Chei, câine! Erau singurele cuvinte greceşti pe care le învăţase.

Înfricoşat, senatorul duse mâna la gură, făcând semn că nu poate vorbi. Nu ştia cum să le explice că nu mai are aur, că puţinele giuvaeruri rămase în posesia lui se aflau la etaj, într-o încăpere ferecată. Mongolul crezu că este înfruntat. Cu un icnet de furie, îi repezi iataganul în pântece, spintecându-i-l de la stern şi până la osul sacru. Kalamides rotunji neîncrezător ochii şi încercă instinctiv să prindă în mâini intestinele care se revărsară pe trepte. Ridică privirile spre mongol.

– Tocmai acum! bâigui împleticit. Tocmai acum! Ochii i se împăienjeniră. Lovitura de iatagan fusese atât de puternică, încât îi amorţise durerea. Puterile i se scurseră ca şi apa care se scurge dintr-o băşică de bou spartă. Căzu cu faţa în jos. Unghiile lui râcâiră spasmodic lespezile de marmoră.

– Tocmai acum! Tocmai...

Urmat de un grup de ofiţeri, Reşat Nuri, tânărul agă al ienicerilor, inspecta fortificaţiile dinspre uscat, cucerite de otomani. Examina curios meterezele, ferestruicile folosite pentru lansarea săgeţilor şi a diferitelor proiectile, grosimea zidurilor, dimensiunile platformelor, dispoziţia contraforturilor.

– Splendidă construcţie! exclamă. Dacă n-am fi avut la dispoziţie artileria, Bizanţul creştin ar mai fi supravieţuit o mie de ani!

Un ofiţer de legătură cu armata lui Işak-Paşa i se înfăţişă, raportându-i că rezistenţa creştină în sectorul acestuia, deşi se mai manifesta sporadic în câteva puncte, putea fi socotită virtualmente terminată.

– Karagea-Paşa a fost mai vrednic, replică Reşat Nuri. Fortificaţiile din sectorul lui au şi fost curăţate de inamici. Trebuie totuşi să recunoaştem că ienicerii noştri au salvat situaţia, se adresă cu mândrie subalternilor săi. Ienicerii şi regimentele de gardă, adăugă concesiv. Dacă trupele noastre de uscat şi-au făcut cu prisosinţă datoria, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre marinarii noştri. Fortificaţiile dinspre Marea de Marmara şi dinspre Cornul de Aur sunt încă în mâinile inamicului. Auziţi! Acolo canonada este încă violentă! Trist! Foarte trist! Flota militară nu ne face deloc cinste!

În sectorul râului Lycus, inspectat de Reşat Nuri, luptele se sfârşiseră, dar hărmălaia nu încetase. Soldaţii turci, care intrau de-a valma în oraş, făceau o gălăgie infernală.

Deodată, atenţia agăi fu atrasă de zgomotul unei învrăjbiri armate care răzbătea din afara zidurilor. Se auzeau săbii ciocnindu-se şi strigăte de luptă. Se uită peste creneluri în jos. Într-un intrând al fortificaţiilor, o mână de romei - să tot fi fost zece sau cincisprezece - continuau să se bată, ţinând piept unui întreg divizion de gardă.

– Ghiaurii ăştia sunt eroi sau nebuni? se miră Reşat Nuri.

– Şi una şi alta! replică Yaşal Dursun, un ofiţer cu faţă lată şi o gură atât de largă, încât aducea cu un bot de broască.

– Sinucigaşi! rosti impasibil căpitanul Samim Tarus, mângâindu-şi mustaţa cu colţuri răsucite fuior. Printre ei se află şi un ofiţer cu rang înalt, dacă ţinem seama de frumuseţea armurii pe care o poartă.

Reşat Nuri şi însoţitorii lui priveau lupta cu acelaşi interes cu care locuitorii Romei antice urmăreau evoluţiile înfruntărilor armate dintre gladiatori.

– Cum de nu izbutesc să-l ia prizonier?! exclamă Yaşal Dursun, iritat de incapacitatea războinicilor turci.

– După cum se bate ghiaurul, numai moartea îl mai poate stăpâni! opina Samim Tarus.

Samim Tarus nu se înşela. Sub ochii lor, generalul Chrisogeorghis mânuia sabia cu o înverşunare concentrată în ultimele-i pâlpâiri de viaţă. Îşi pierduse coiful. Ochiul lui stâng, smuls din orbită de o lovitură de hanger, atârna pe obraz, ţinându-se doar într-un cartilagiu. Cu ochiul drept încă neatins, se străduia să cuprindă în câmpul său vizual pe duşmanii care-l încolţiseră. Armura lui măiestrit cizelată era acum burduşită de şocurile puternice provocate de săbiile şi ghioagele duşmane. Pulpa stângă îi era sfâşiată până la os. Această ruină omenească găsea totuşi puterea să împrăştie moartea în jurul ei. Soldaţii care se luptau alături de el cădeau unul câte unul. La un moment dat generalul rămase singur. Se bătea sprijinindu-se cu spatele de perete. Numai aşa se mai putea ţine pe picioare. Zidul acela era acum singurul lui prieten.

– Halal războinici turci! Nu sunt în stare să vină de hac unui creştin pe jumătate mort! exclamă scârbit Reşat Nuri.

Se uită în jur. Lângă creneluri văzu o grămadă de bolovani pe care asediaţii nu apucaseră să-i mai folosească. Făcu un semn ofiţerilor din preajma sa, care înţeleseră ce li se cerea. Luară fiecare câte un bolovan şi se aplecară peste creneluri deasupra generalului care se bătea dedesubt fără să moară. Dădură simultan drumul la blocurile de piatră, strivind sub greutatea lor şi pe generalul bizantin şi pe turcii care-l împresuraseră, fără a-l putea înfrânge.

– Nu e păcat că am ucis şi oameni de-ai noştri? spuse căpitanul Yaşal Dursun.

– Nu e păcat! răspunse cu simplitate Reşat Nuri. L-am scăpat pe sultan de câţiva ostaşi nevrednici.

Instalat pe puntea navei-amiral, Hamza-Paşa se agita, blestemând încercările nereuşite ale marinarilor săi de a debarca şi lua cu asalt fortificaţiile dinspre Marea de Marmara. Ficatul îi era plin de venin fiindcă făgăduielile pe care şi le luase în faţa sultanului rămâneau nişte vorbe goale. Flota militară otomană, acoperită de ruşine sub comanda lui Balthoglu, nu se arăta nici acum mai vrednică de laudă.

Hamza-Paşa vedea în lumina viorie a zorilor