steagurile verzi ale Profetului înălţându-se pe rând deasupra fortificaţiilor dinspre uscat. Zidurile dinspre mare nu puteau fi cucerite, sau marinarii lui erau nişte netrebnici care nu meritau decât dispreţul?

Oraşul, orânduit în amfiteatru, se desfăşura sub privirile lui ca o hartă vie. Îşi putea da seama de fazele cotropirii oraşului după chipul în care clopotele îşi încetau dangătele. Mai întâi în cartierele limitrofe fortificaţiilor, apoi gradat, în cele mai apropiate de centru.

Abia când ienicerii atinseră zidurile dinspre Marea de Marmara, apărătorii creştini, prinşi între două focuri, îşi părăsiră posturile de luptă. Numai atunci putură şi marinarii lui să debarce şi să ia în stăpânire fortificaţiile dinspre Studion şi Psamathia. Locuitorii din acele cartiere, sperând că avuţiile şi bisericile lor vor fi cruţate, deschiseseră de bunăvoie porţile în calea invadatorilor. Acelaşi lucru se repetă parţial şi în Cornul de Aur. Rămăseseră însă destule cuiburi de rezistenţă, în care creştinii stăruiau să se bată, sperând într-o minune care însă nu se materializa.

Hamza-Paşa se simţea nu numai umilit de comportarea marinarilor săi, dar şi îngrijorat de nemulţumirea pe care aceştia aveau să o provoace sultanului. Nutrea doar speranţa că padişahul, fericit de cucerirea oraşului, va trece cu vederea eşecurile forţelor navale...

Cardinalul Isidor îşi desprinse curelele platoşei purtate peste veşmântul său de cleric şi, după ce şi-o scoase, o aruncă pe deasupra crenelurilor în golul din afara zidurilor. Se uită gânditor asupra oraşului în care turcii apucaseră să se reverse. În cel mult un sfert de ceas vor ajunge în sectorul său.

Detaşamentul care luptase sub comanda lui se subţiase până ce nu mai rămăseseră în preajmă decât vreo douăzeci de oameni, şi aceştia puşi pe fugă. În curând, înaltul lui rang ecleziastic îl va apăsa mai greu decât o piatră de moară. Autorităţile imperiale bizantine care-i acordaseră protecţie încetaseră să mai existe. Până la instalarea noilor stăpâni, în Constantinopole avea să domnească haosul. Trebuia să profite de împrejurare spre a-şi căuta salvarea. Era mulţumit fiindcă îşi făcuse datoria. Deşi purta straie de cleric, se bătuse pe ziduri ca un soldat.

Ultimii romei din jurul lui se topiră. Rămas singur pe ziduri, se miră că marinarii turci care debarcaseră pe ţărm nu luau cu asalt fortificaţiile. Apoi obţinu explicaţia. Comozi, se îndreptau în şuvoaie spre porţile deschise.

Pe cardinal îl străbătură fiori de frică. Dacă turcii îl vor captura, îl vor spânzura cu siguranţă. Nici din partea ortodocşilor habotnici nu se aştepta la un tratament mai bun. Îl încolţi disperarea: încotro să fugă? Coborî în oraş. Nimeri pe o stradă aproape pustie. Spre a-şi ascunde identitatea, trebuia să-şi lepede veşmântul violet de cardinal. Dar cu ce să-l schimbe? În faţa unei biserici arhipline văzu un cerşetor care întindea mâna cerând pomană. Calmul acestuia îl uimi. Se opri în dreptul lui.

– Faceţi-vă milă de un biet bătrân! se jelui cerşetorul.

– Tu nu fugi? îl întrebă cardinalul. Cerşetorul făcu o schimă.

– Unde să fug? Sub romei sau sub turci, tot cerşetor am să rămân.

Isidor se uită la propria sa robă violetă, apoi o arătă unchiaşului.

– Îţi place veşmântul acesta? îl întrebă. Bătrânul privi suspicios mătasea moarată, care făcea ape luminoase.

– Îmi place! rosti cu jumătate de gură.

– Facem schimb? îl îmbie cardinalul. Îţi dau roba mea şi îmi dai zdrenţele tale. Pe deasupra te alegi şi cu câteva monede de aur.

Se scormoni în buzunar şi scoase un pumn de ducaţi, pe care-i întinse cerşetorului. Citi în ochii acestuia o bucurie lacomă, dar şi o umbră de neîncredere.

– Îţi baţi joc de mine, Luminate!

– Nu-mi bat joc! replică Isidor. Ei, încheiem târgul?

– Îl încheiem, Luminate!

Îşi schimbară hainele acolo, pe treptele bisericii. Câteva momente mai târziu, cardinalul, îmbrăcat în hanţele cerşetorului, porni în grabă spre portul Prosforian. Bătrânul milog, înfăşurat în somptuoasa robă de prinţ al Bisericii Catolice, atât de puţin potrivită cu părul lui răvăşit şi cu barba-i hirsută, începu să se plimbe fălos pe străzile oraşului, gândindu-se totdeodată cum să-şi cheltuiască în chip cât mai plăcut ducaţii. Îl indispunea că lumea absorbită de propriile ei griji nu dădea nici o atenţie veşmintelor lui de mătase violetă...

Messer Maurizio Cattaneo, comandantul navei genoveze „Santa Maria”, se bătuse vitejeşte pe ziduri, sprijinind cu marinarii lui detaşamentul căpitanului Trevisan. După zdrobirea apărării creştine şi după căderea lui Trevisan în captivitatea turcilor - cădere pe care nu o putuse împiedica, în ciuda strădaniilor sale - se refugiase în portul Prosforian şi se îmbarcase grabnic pe propria lui corabie. Era hotărât să iasă în larg, chiar dacă va fi nevoie să intre în luptă cu navele lui Hamza-Paşa. Sarcina era grea, dar nu imposibilă. Cu câteva săptămâni în urmă nu izbutise el să acosteze la cheiurile constantinopolitane, laolaltă cu alte trei nave creştine, după ce spărsese blocada navală a otomanilor?

Înainte de a ordona marinarilor lui să ridice pânzele, aruncă o privire circulară asupra Cornului de Aur. Spectacolul nu-i păru deloc încurajator. În fundul golfului, galerele turceşti continuau să verse ghiulele asupra fortificaţiilor maritime apărate încă de detaşamente creştine izolate. Dincolo de marele lanţ, navele lui Hamza-Paşa patrulau, gata să atace corăbiile creştine care ar fi încercat să părăsească portul Prosforian.

– Au să ne dea mult de lucru păgânii ăştia blestemaţi! vorbi secundului său. Ce e larma asta pe chei?

Când întoarse privirile într-acolo, văzu o mulţime de refugiaţi îmbulzindu-se la pasarela navei sale şi încercând să străpungă cordonul de marinari care le împiedicau accesul pe punte. Cattaneo duse portavocea la gură şi le vorbi cu duhul blândeţii:

– Oameni buni, aveţi răbdare! Nu vă pot primi pe bordul corăbiei mele decât în preajma plecării. Nu vreau să împiedicaţi manevrele marinarilor. Să ştiţi însă că n-am să pot lua cu mine mai mult de cincizeci de refugiaţi. Puneţi în primele rânduri femeile şi copiii!

De pe chei răbufniră strigăte, proteste, rugăminţi.

– Dacă aş putea, v-aş lua pe toţi, adăugă. Dar capacitatea corăbiei mele e limitată!

În clipa aceea se auzi chemat pe nume dintr-o barcă mânată de câţiva vâslaşi înarmaţi, ce trecea pe lângă prova „Sfintei Maria”. Alvisio Diedo, comandantul flotei aliate din Cornul de Aur, îl vesti prin portavoce:

– Messer Cattaneo, sunt în drum spre Galata. Vreau să cer aprobarea