– Credeţi că mai e nevoie? întrebă Cattaneo.

– Este nevoie! Spre a-şi respecta angajamentul de neutralitate luat faţă de turci, este în stare să ne bombardeze corăbiile când vom încerca să ieşim din Cornul de Aur.

– Dar e lipsit de logică...

– Podesia-ul Lomellino are o logică personală, sui-generis... Aşteaptă ordinele mele, Messer Cattaneo!

– Fiţi atent să nu vă captureze turcii! îl preveni comandantul „Sfintei Maria”.

Barca se îndepărtă, propulsată de vâslele marinarilor. Cattaneo se întoarse spre secundul său.

– Mă întreb de ce Hamza-Paşa nu atacă portul Prosforian!

Secundul replică râzând:

– Dumnezeu mai ţine şi cu noi, Messer. În lăcomia lor, marinarii turci se grăbesc să intre în oraş, spre a nu lipsi de la împărţirea prăzii. Pe noi ne-au dat uitării. Ce reprezintă capturarea câtorva nave veneţiene şi genoveze pe lângă bogăţiile care-i aşteaptă în Constantinopole?...

Fără să fie tulburat de osmanlâi, Alvisio Diedo debarcă în Galata. Recunoscut de comandantul detaşamentului genovez care avea misiunea să împiedice pe romei a se refugia în colonia genoveză, Diedo fu autorizat să se înfăţişeze podesia-ului.

Podesia-ul îl primi în prezenţa tuturor consilierilor săi, convocaţi spre a analiza urmările căderii Constantinopolelui. Cererea lui Diedo îl tulbură. Făcând gesturi mari, începu să strige:

– Fără a fi obţinut în prealabil autorizaţia noastră, v-aţi angajat în luptă împotriva turcilor. Acum suportaţi consecinţele. Dacă veţi cădea în captivitatea otomanilor, n-am să pot face nimic pentru dumneavoastră. Dar pentru că aţi încălcat neutralitatea proclamată de colonia genoveză a Galatei, vă declar arestat. Am să vă împiedic în acest chip să mai compromiteţi pe viitor interesele noastre legitime.

– Republica Genoveză şi Serenissima Republică a Veneţiei nu s-au legat să respecte tratatul de neutralitate încheiat între dumneavoastră şi sultan. Dacă cetăţeni ai acestor state vor fi capturaţi de păgâni datorită complicităţii dumneavoastră cu padişahul, urmările le veţi suferi personal. Cât priveşte arestarea mea, vă previn că veţi da socoteală Senioriei Republicii Genoveze. Reţinerea mea abuzivă în Galata poate compromite salvarea corăbiilor de sub pavilion genovez şi veneţian aflate în portul Prosforian.

Podesia-ul recunoscu în sinea lui că argumentele lui Diedo aveau greutate. Republica Genoveză era foarte susceptibilă când era în joc soarta cetăţenilor ei. Se întoarse spre consilieri.

– Vă poftesc să vă daţi avizul! Răspunderea dumneavoastră este tot atât de angajată ca şi a mea.

Consilierii se foiră neliniştiţi pe scaunele lor.

– Sultanul Mehmed este la o aruncătură de băţ, pe când Senioria Republicii Genoveze se află peste patru mări, opina Rafaele Giletti, un partizan convins al respectării convenţiilor semnate cu turcii.

– Acesta este limbajul unui laş! ripostă Alvisio Diedo, fulgerându-l cu privirea.

Giletti se învineţi de supărare, dar nu ripostă. Luigi Pantaleone, un consilier cu plete albe şi barbă de patriarh, ceru cuvântul:

– Jurisdicţia noastră se întinde numai asupra genovezilor din Galata. Nu stă în puterea noastră să cenzurăm actele cetăţenilor Genovei şi ai Veneţiei. Vor să părăsească apele constantinopolitane? N-au decât! Dar s-o facă pe propria lor răspundere. Putem asigura pe căpitanul Diedo că artileria noastră nu se va opune ieşirii navelor aliate din Cornul de Aur.

Consilierii, bucuroşi că găsiseră un purtător de cuvânt care-i scutea să se pronunţe personal, îi acceptară imediat concluziile.

Podesia-ul se uită nehotărât la Diedo.

– Mă întreb, Messer, ce v-a făcut să participaţi la această luptă, pe care o ştiam cu toţii pierdută dinainte?

Căpitanul zâmbi cu superioritate:

– Datoria de creştini! Dacă şi alţi oameni ar fi gândit ca noi, războiul nu s-ar fi încheiat printr-o înfrângere a Bizanţului, care va avea consecinţe mai târziu asupra întregii creştinătăţi. Victoria turcilor a ţinut de un fir de păr. Dar nu este momentul să discut acum aceste probleme. Istoria ne va judeca pe toţi. Mă aflu încă sub stare de arest?

Podesia-ul îşi frământă degetele. Suspină adânc, apoi rosti învins:

– Sunteţi liber, Messer Diedo, să vă întoarceţi la corăbiile dumneavoastră. Colonia genoveză nu vă mai face nici o obstrucţie.

Alvisio Diedo salută asistenţa, se răsuci pe călcâie şi părăsi ţanţoş încăperea. După ce se instală în barca sa, ordonă echipajului să se îndrepte spre capătul marelui lanţ prins de Turnul Crucii din Galata. Doi marinari retezară cu securile legăturile care-l prindeau de inelul fixat în peretele de piatră. Lanţul susţinut din loc în loc de plute fu încetul cu încetul târât de curentul apelor, lăsând liberă ieşirea din port. În drum spre nava sa, Diedo trecu pe lângă „Santa Maria”.

– Messer Cattaneo, îl vesti prin portavoce, te autorizez să ieşi în larg. Te las cu bine!

Maurizio Cattaneo urmări cu privirile ambarcaţiunea lui Diedo, până ce aceasta se pierdu după flancurile negre ale unei corăbii veneţiene. Îmbarcă cincizeci de refugiaţi, aşa cum făgăduise, apoi dădu comenzile de plecare:

– Ridicaţi pasarela! Desprindeţi parâmele! Înălţaţi pânzele!

Se uită cu tristeţe la puzderia de constantinopolitani rămaşi pe chei. Pentru ei nu mai putea face nimic. Când corabia începu să se depărteze de ţărm, câţiva dintre romeii care nu fuseseră primiţi pe bordul „Sfintei Maria” se aruncară în apă, încercând nebuneşte să se prindă de parâmele pe care echipajul navei le ridica în mare grabă.

Corabia ieşi din Cornul de Aur, împinsă de un vânt prielnic. Alte vase o urmară, descriind pe învelişul marii dâre argintii de spumă. Soarele răsărea dincolo de înălţimile Chrisopolisului, aşternând peste valuri feerice tente albastre-aurii...

Cramponat de parapetul dunetei, Hamza-Paşa urmărea cutremurat de mânie exodul corăbiilor creştine pe care nu era în stare să-l stăvilească. Marinarii de pe galerele şi fustae-le otomane debarcau în masă pe ţărmurile Constantinopolelui şi alergau spre porţile deschise ale oraşului...

Prin faţa sultanului şi a suitei sale, regimentele de ieniceri şi de gardă care-şi păstraseră intactă disciplina defilau în sunetele fanfarelor, purtându-şi marţial drapelele zdrenţuite. Capul coloanei trecu pe sub arcada porţii Sfântul Roman, deblocată de pionierii turci. Ajunsă în interiorul oraşului, impecabila formaţie militară se dislocă potrivit ordinelor de sus, care îngăduiau soldaţilor să se avânte după pradă.

Spre deosebire de ienicerii disciplinaţi, spahiii, başibuzucii şi masa heteroclită de însoţitori ai armatei regulate otomane potopeau Constantinopolele într-o dezordine dementă. Eliberaţi de orice constrângere ierarhică, dădeau frâu liber instinctelor, săvârşind cele mai îngrozitoare excese. Pentru locuitorii Bizanţului cucerit, infernul se mutase pe pământ...

La numai 17 ani,